– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– Cuvântul este elementul primordial al lumii, ca și al operelor. Și nu doar al celor de natură verbală. „La început a fost Cuvântul” este versetul fundamental al Cărții, prin el înțelegem apariția acestei lumi. Scriitorul și filosoful francez Maurice Blanchot socotea că „la început a fost reînceputul”. Sunt tentat să fiu de acord cu afirmația acesta, dacă socotim reînceputul un fel de eternă reîntoarcere a Cuvântului, nu neapărat în sens nietzschean, ci în cel foarte vechi. Este interesant că această primordialitate a Cuvântului o regăsim și în religiile zise primitive. Și, mai târziu, vine vorba aceea a lui Mallarmé, care nu trebuie înțeleasă simplist, în sens strict tehnic, ci și, de asemenea, aproape ontologic: „Poezia este făcută din cuvinte”… Din cuvinte se zămislesc imaginile, metaforele, miturile obsedante, totul. Chiar și atunci când credem că lucrurile stau pe dos…
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Eu am fost toată viața un neastâmpărat, un Gică contra, adesea un ne-la-locul lui, așa că Fiul Risipitor e lipit de sufletul meu ca timbrul de scrisoare. Sună destul de banal, dar e foarte exact. Privesc faptul că, la întoarcerea sa, a fost tăiat vițelul cel gras ca pe un fel de omagiu pe care nerătăcitorii îl aduc rătăcitorului și rătăcirrii. De bună seamă că nerătăcitorii, nerisipitorii sunt cei care asigură continuitatea vieții și stabilitatea lumii, dar fără aceste elemente perturbante, fără rătăcitori și rătăcire, viața s-ar putea dovedi o aproape moarte, iar lumea ar putea pieri prin entropie. Fără rătăcitori, lumea s-ar autodizolva.
– Stați uneori de vorbă cu Dumnezeu?
– Dacă nu ești ateu, liber cugetător sau agnostic, nu ai cum să nu stai de vorbă câteodată cu Dumnezeu. Eu nu sunt așa ceva, nu cred că aș putea fi, chiar dacă nu aș putea să mă definesc în sens confesional. De altfel, cred că religiile, confesiunile, sunt forme culturale de manifestare a sentimentului sacrului, care este unul universal. Mă simt totuși foarte apropiat de două mari întruchipări culturale ale acestui sentiment, Iisus și Buddha, și nu văd vreo contradicție în această dublă dragoste simultană. Vreau să spun că religiile sunt forme de manifestare a credinței modelate de comunitățile culturale în funcție de propriile lor coduri sau, dacă vrem, matrici, în sens blagian. Nu este vorba despre sincretism în cazul meu, nu aglutinez elemente din diverse religii, ci încerc să văd, dincolo de aceste forme culturale, spre Dumnezeul unic. E absurd să credem că există atâția dumnezei câte religii sunt! E ca și cum am înlocui politeismul unor religii cu unul la nivel planetar. Da, stau de vorbă cu Dumnezeu, dar cel mai adesea în contradictoriu, ne certăm adesea. Înțeleg necesitatea existenței Răului în lume, dar nu mă împac deloc cu situația aceasta… Nu aș trece însă sub tăcere că, adesea, îi și mulțumesc pentru frumusețile cu care a dăruit lumea aceasta, în care se întâmplă să fie ajuns și noi. Și poate că partea aceasta de frumusețe, ca să parafrazez un mare scriitor, va mântui în cele din urmă și lumea.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului nostru habitat?
– După întâmplarea cu mărul, Dumenezeu ne-a trimis în lume înzestrați cu liber arbitru, deci cu capacitatea de a alege, între bine și rău, deși majoritatea alegerilor noastre sunt neutre din acest punct de vedere. Ar fi o blasfemie să credem că Dumnezeu și-ar fi propus să premieze sau sancționeze alegerile noastre. Dumnezeu nu este un contabil și un jandarm! De altfel, a fost mult mai subtil decât ne dăm noi îndeobște seama: ne-a trimis în lumea aceasta care este Iad și Rai deopotrivă. Vorba „infernul sunt ceilalți” este spectaculoasă, dar inexactă; ceilalți sunt, în egală măsură, și Paradisul. Cum sunt pesimist de felul meu, am senzația că proporția dintre Rai și Iad evoluează în interesul celui de-al doilea. Dar poate mă înșel. Numai pesimiștii pot avea și surprize plăcute! De altfel, reprezentările Raiului și Iadului din operele religioase sau artistice sunt o contribuție remarcabilă la îmbogățirea culturii oamenilor, dincolo de bucuriile și spaimele pe care conjunctural le pot provoca.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Deși neconfesional, am interiorizat evitarea păcatelor așa cum sunt ele definite în creștinism. Și îmi place foarte mult vorba lui Kant: „Cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”. Mă strădui să nu uit de legea morală nici când cerul e plin de nori. Asta nu înseamnă că nu am păcătuit, că nu am transgresat legea morală, fie și fără voie. Cred că mi s-a întâmplat să trădez în dragoste. Am simțit un amestec de rușine și regret care s-a diluat cu timpul, dar n-a dispărut vreodată… Nu cred că poate să dispară.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea ,,Facerii”, ce ar viza acest petic?
– Uneori, mă bântuie un fel de pornire utopică: aș scoate păcatul originar. Dar apoi îmi dau seama ce lume plictisitoare ar fi una fără bine și rău, fără alegere, oricât de încântătoare poate părea existența paradisiacă… Mai moderat, aș fi mulțumit măcar cu dispariția efectelor răului asupra copiilor, a celor care nu au încă posibilitatea de a alege. Oricum am privi situația aceasta, e limpede că aveam de-a face cu suferința unor nevinovați, a unor im-pecabili… Tu, frate Ion Fercu, care ești mai mult decât doctor în Dostoievski, știi mai bine decât mine lucrurile astea, cum știi și că de la el mi se trag!
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– Fiind eu însumi autor de poezii, s-a întâmplat să-mi fi rămas în minte o mulțime de versuri ale altor poeți mari sau mai mici. Îmi este imposibil să mă opresc la unul singur. Ca vers izolat, mă obsează constant acest vers al lui Eminescu: „Nu credeam să învăț a muri vreodată”. Asta pentru că nici eu nu reușesc să mă deprind cu gândul morții. Și două scurte poezii. Una de Char: „Voi credeți în porcii voștri care există/ Eu cred în zeii mei care nu există”. Și alta de Rilke: „Moartea e mare/ guri râzătoare îi suntem noi./ Când ne credem în mijlocul vieții, apare/ Și râde în fiecare din noi./ Apoi”. Și câte ar mai fi!
