Evolututia societății românești în ultimii ani poate explica extrem de simplu de ce Comunismul a fost instaurat atât de ușor pe aceste locuri. Putem să inventăm câte legende vrem noi despre rezistență, putem să facem muzee ale anticomunismului, realitatea este că românii nu s-au împotrivit, ci au aplaudat instaurarea noii ordini și acțiunile Justiției populare care trimitea la ocna indezirabilii.
Se vede și astăzi în maniera în care mii de persoane sunt fascinate de posibilitatea ca unii concetățeni să fie băgați la “beciul domnesc”, nu contează în ce condiții, dar să fie băgați. Cătușele sunt mai importante decât orice altceva; ne iau străinii gazele, ne este călcată în picioare suveranitatea națională, ne este distrusă economia? Nu contează atâta vreme cât zornăie cătușele și duduie industria protocoalelor.
A ieșit cineva în stradă să denunțe faptul că un politician a fost interceptat șapte ani continuu? Că alții au fost condamnați pe bază de “logică” și nu pe baza de dovezi? Că serviciile secrete au fost făcute organe de cercetare penală, la fel ca fosta Securitate? Nu, pentru românul obsedat de cătușe, aceste lucruri nu contează. Ceea ce e relevant pentru el este că persoanele pe care le consideră indezirabile să fie băgate la închisoare.
Nu-și pune întrebări subtile de genul cum au ajuns acele persoane să fie considerate indezirabile. Ce mecanisme psihologice au fost puse la treabă pentru ca anumiți cetățeni să fie percepuți drept dușmani ai poporului de către ceilalți?
Mecanismul nici măcar nu este nou. Anii ’50 au funcționat la fel. O categorie socială era desemnată ca țintă, propaganda făurea argumentele iar poporul era chemat să și le asume și să procedeze în consecință.
Dușmanii erau trimiși la Canal și toată lumea era fericită: țara putea să meargă în direcția dorită. După 1990 s-a creat legenda Securității care supraveghea poporul și urmarea tot ce mișcă în țara asta.
Adevărul este că, față de ceea ce există acum ca tehnologie, Securitatea era mic copil. Și n-ar fi urmărit aproape nimic dacă nu ar fi fost “binevoitorii” care să informeze organele despre ceea ce a mai făcut vecinul, ce a mai spus șeful de echipă sau cine cu cine se mai gigiuleste și așa mai departe.
Desigur, bunăvoința era doar de fațadă, în realitate, turnătorii voiau postul celui denunțat, să scape de un concurent ori pur și simplu să se răzbune. De multe ori, cel vizat era prins în menghina unui sistem juridic politizat, fără nici o șansă de scăpare. Totul era posibil în numele unei Justiții sociale care avea mereu nevoie de țapi ispășitori.
Cu imensă ipocrizie am condamnat aceste practici după căderea regimului doar pentru a le reînvia astăzi în numele unei Justiții politice care are nevoie de pretexte pentru a ocoli votul popular și de a netezi calea spre Putere unor marionete ghidonate din exterior.
