De când am învățat să ne zbenguim prin democrație, am tot văzut, în politichia noastră, cum se lamentează, la televizor, când unii, când alții. De fiecare dată când sunt descălecați unii, călăreții care s-au suit pe șa au aruncat cu mizerii în foștii: Aoleooo, ne-au lăsat cu datorii cât pentru trei generații!
Au împânzit ministerele și întreg aparatul de stat cu neamuri și amante! Au aruncat țara în haos… Eu știu că, atunci când îți dorești să ajungi la guvernare, o faci pentru că te gândești la… bani. E normal. Căci fără bani, nu prea poți face nimic. E limpede că, mai întâi, te preocupă numerarul ce-ți intră în teșcherea. Abia apoi îți amintești de ce-ai promis vulgului. Indiferent de cui îi acorzi prioritate, ție sau poporului în numele căruia te-ai cocoțat la cârma țării, trebui să știi că e complicat să aduci bani la trezoreria statului. Mai ales dacă nu te pricepi (sau doar mimezi asta).
Cred că, decât să plângi că nu ai bani să crești alocațiile copiilor și, mai apoi, pensiile părinților noștri, te-ai uita cu mai multă sârguință la miliardele care se scurg prin economia subterană. Ar fi suficient dacă ți-ai forma o armată de specialiști în finanțe care să verifice tot ce intră în țara asta prin orașul-port Constanța.
Garantat, te-ai minuna de ce găsești pe-acolo. Apoi, dacă ar scăpa, cumva, ceva firimituri printre degetele cerberilor de acolo, ai putea îndrepta armata de finanțiști prin toate angro-urile (românești sau chinezești) care împânzesc țara, și musai vei găsi… banii pentru alocații și pensii. Nu uita, însă, să treci gospodărește, în fiecare zi, pe la toate crâșmele, alimentările, cizmăriile, frizeriile, magazinele de țară, piețele de peste tot, și tot vei face rost de-o roabă de parale.
Acolo-i fabrica de bani a României.
