Cei propuși pentru Guvernul Orban II au fost audiați în comisiile parlamentare. În dorul lelii. Premierul redesemnat a spus că nu-l interesează dacă avizul primit de aceștia va fi pozitiv sau negativ. De fapt, pe nimeni nu interesează. Interesante sunt doar duelurile verbale ale mimilor. Limbajul din inima cea putredă a voroaveide Ferentari sau cel din filmele care poartă sigla licențiozității au devenit, prin comparație, insule de inocență. Ai impresia că asiști la o reuniune sui-generis a golanilor vorbelor.
Astăzi, în Parlament, Orban al II-lea solicită votul de încredere. Orbaniștii au anunțat deja că nu vor vota guvernul pe care l-au propus. Ciolacciștii și alții vor avea aceeași atitudine. Comedia va merge, după același scenariu, către Ludovic al III-lea. Vechitura pare mai proaspătă decât dacă ar fi costumată în Orban al III-lea. Cu siguranță, nu se va ajunge până la reperul indigen Ludovic al XIV-lea, de teamă ca nu cumva să intervină macroniștii cu acuzații de surpare de brand, întrucât Ludovic al nostru s-ar putea umfla în pene și cu aroganța ,,Statul sunt eu!”. Ar fi însă prea caraghios pentru mocirla noastră politică.
Am zis caraghios? Da, pentru că la noi, cu toate tendințele jenant autocratice, statul nu este nimeni. Trăim într-o (mimo)democrație care nici măcar comedie nu mai poate fi numită. Într-o țară normală, asemenea jocuri pentru putere, chiar și cu schimbarea în regim de șosete a guvernelor, sunt firești. Acolo există însă funcționari publici (în guverne, parlamente, administrația locală) sunt profesioniști, nu politruci. Ei țin în viață gestionarea treburilor publice. Dacă am avea o hartă reală a nepotismului sanguin, de partid, interlop și de amantlâc din instituțiile noastre publice, am percepe în toată splendoarea sa mizerabilă putreziciunea (mimo)democrației noastre.
