La 1871, cădea cel mai longeviv guvern pe care-l avuseră până atunci Principatele Unite, cel al lui Lascar Catargiu care reușise să guverneze cinci ani. Căderea se datora atât nemulțumirii liberalilor, care nu mai gustaseră de mult din dulceața fondurilor publice, cât și domnitorului Carol, care era hotărât să intre în preconizatul război ruso-turc iar Catargiu nici nu voia să audă.
În paranteză, să notăm că Lascar Catargiu a fost cel care-l convinsese pe Carol să nu abdice, după o încercare de lovitură pusă la cale de liberali cu concursul interesat al Rusiei.
Partea interesantă a fost că, după numirea noului Guvern, acesta a încercat să obțină condamnarea foștilor miniștri pe care i-a dat în judecata pentru presupuse abuzuri. Ne spune Radu Rosetti că, dându-și seama cât de șubrede îi sunt acuzațiile și că riscă să se facă de râs, Guvernul a recurs la un alt gest de spectacol: a pus deputații săi să acorde o „iertare” membrilor fostului cabinet pentru faptele de care fuseseră acuzați, deși aceștia nici nu fuseseră judecați.
Am dat acest exemplu ca să arăt că nimic nu este nou în politica românească iar ceea ce se întâmplă în această perioadă nu face decât să continue o tradiție veche de mai bine de un veac, în care cei care sunt ținuți departe de mierea publică îi acuză pe cei de la Putere că-și umplu borcanele dar, odată ajunși, la rândul lor, la guvernare, vor face același lucru.
Procese, acuze, iertări sau amnistii, toate acestea sunt praful pe care-l primim în ochi. În fiecare an urmăm aceeași tradiție care ne ridică tensiunea, ne face să avem spume la gură și ne aruncă într-o luptă politică inutilă și caraghioasă. Ne înjurăm unii cu alții pentru ca vreo câțiva aleși să-și facă plinul.
Trăim stări excepționale, credem că fiecare zi e altfel și că politicienii „celorlalți” sunt corupți și „ai noștri” sunt curați ca lacrima. Nu ar fi rău să ne trezim din acest vis și să devenim mai pragmatici.
