Revin la personajul Doti, din cartea Martei Petreu „Domni și Doamne”, adăugând câteva trăsături, așa cum se desprind ele din portretul trasat de scriitoare. Dorina Ghibu („Ce fată frumoasă, impresionantă!”, a exclamat, admirativ, Lucian Blaga, când i-a auzit numele), a fost și o talentată actriță, care a jucat roluri importante la teatrele din Cluj și din Sibiu, dar destinul ei s-a împlinit prin iubirea pentru Radu Stanca. Teoreticianul faimosului Cerc literar de la Sibiu, autorul unor minunate balade lirice și a pieselor „Hora domnițelor”. „Dona Juana”, „Oedip salvat”, „Critis sau Gâlceava zeilor”, am amintit doar câteva dintre ele. După ce el s-a stins, la puțin timp, Doti avea să fie lovită de o altă tragedie, fiul ei, care avea doar opt ani și câteva luni, încetând din viață în urma unei erori medicale. Te înfiori și te întrebi: cum poate rezista o femeie la astfel de teribile lovituri? Ce anume a ținut-o în viață pe Doti, care a trăit 57 de ani singură, după dispariția soțului ei, fără să se recăsătorească, pentru că așa îi ceruse el. Răspunsul este: datoria, testamentul pe care acesta i l-a lăsat. Pentru că, spune Marta Petreu: „Există oameni care pierd totul și rămân totuși în picioare, nu pentru că ar fi nepăsători, ci pentru că-i ține în viață datoria”. Iar Doti, „Anima” lui Radu Stanca (numită așa de Ion Vartic), s-a retras în singurătate, comemorând, an de an, moartea lui, și recitindu-i scrisorile. Și veghea, de fiecare dată, în noaptea de 13 spre 14 iunie, pentru că atunci își pierduse fiul. Cu greu îmi pot imagina calvarul prin care a trecut această femeie excepțională, o mare, adevărată doamnă, desigur dintr-o altă lume, una care încă mai credea în ceva, mai avea idealuri și prețuia valoarea, creația. Voiam să mă apropii întrucâtva de ea și s-o înțeleg. I-am privit îndelung fotografiile, dar Marta Petreu o descrie cel mai bine, îi surprinde profilul spiritual, poeta din ea mângâind parcă fiecare cuvânt așternut spre a o evoca: „Doti era așa de frumoasă, încât în primele momente splendoarea apariției ei îi ascundea celelalte mari calități: inteligența promptă, subtilă și ascuțită, talentul, discreția, căldura sufletească. Când am cunoscut-o eu, în a doua jumătate a anilor 1970, pe lângă frumusețe, trăsătura ei cea mai izbitoare era vulnerabilitatea. Și timiditatea”.
Totuși, femeia aceasta gracilă a găsit în ea tăria de a duce până la capăt, „cu o răbdare de Penelopă”, cu mare modestie și devoțiune editarea operei lui Radu Stanca, rămasă în întregime în manuscris în timpul anilor de regim socialist, în perioada proletcultismului, care avea drept corifei pe scriitorii înregimentați, slujitori ai ideologiei partidului unic. A ales să-și jertfească talentul pentru teatru și să stea în umbră, să nu pretindă nicio recunoaștere a meritului ei, deși a muncit enorm. A dactilografiat, a pus în ordine toate manuscrisele lui Radu Stanca, respectând în totul indicațiile lăsate de el. Și cred că a părăsit senină, împăcată și mulțumită această lume, pentru că și-a făcut pe deplin datoria („Fii atentă, tu va trebui, cândva, să le pui în ordine și să le publici!”, îi repeta mereu scriitorul despre cărțile lui, știind că zilele-i sunt numărate), deschizând drumul operei multiubitului ei soț spre cititori. Care au descoperit un poet, un dramaturg, un regizor și un teoretician al artei scenice original, profund, modern în expresie, sincron cu fenomenul teatral european.
Data viitoare, din nou o istorie unică de iubire și devotament suprem, cu o altă mare Doamnă, Cornelia Blaga, „ghiocelul negru”.
Era așa de frumoasă…
