Cine are curiozitatea sa stie la ce nivel este somajul in tara, daca lucrurile s-au mai imbunatatit din acest punct de vedere, mai ales ca Guvernul ne injecteaza zi de zi cu ideea ca a trecut criza, va avea surpriza sa afle cifre diferite, de la sursa la sursa.
Bunaoara, in cazul Bacaului, datele de la nivel central ne plaseaza pe locul doi in tara ca numar de someri. Ce-i drept, e munca grea sa razbati cu privirea dintr-un birou ministerial, prin aburii cafelei, tocmai pâna la Bacau.
Aici, insa, lucrurile se vad cu totul altfel, cu cifre si informatii atestate, care ne plaseaza abia pe la mijlocul topului national. Insa chiar si asa, cu un somaj care a tot scazut in ultimele luni, ramân de actualitate doua probleme majore: pregatirea defectuoasa a fortei de munca, in neconcordanta cu cererea din cele mai solicitate domenii de activitate si discriminarea pe piata muncii, atât de ordin etnic, al vârstei, dar mai ales sexelor.
Pentru a acoperi aceste probleme, Uniunea Europeana ne pune la dispozitie fonduri, pe care destul de multi incearca sa le obtina prin tot felul de proiecte. In acest punct al ideii noastre descoperim o alta problema, aceea ca nu stim sa scriem proiecte care sa treaca de rigorile functionarilor si vistiernicilor UE.
Asadar, scriitorul de proiecte ar putea fi o alta ocupatie unde lipseste forta de munca bine calificata. Insa unii reusesc sa isi scrie dosarele si nu sunt chiar putini. Numai in ultima saptamâna am aflat despre lansarea, la Bacau, a trei noi proiecte destinate calificarii, recalificarii si ocuparii fortei de munca.
Doua sunt pentru oameni deja angajati, carora le-au fost pregatite calificari in câteva meserii spre care se pot reorienta, iar altul este destinat exclusiv femeilor, peste sapte sute la numar, pentru a le ajuta sa angajeze mai facil. Domeniile destinate lor sunt utile celor din jur si necesita mereu forte proaspete.
Ba chiar sunt invatate sa dechida si sa conduca o afacere prin hatisul economiei noastre. Teoretic, asta ar creste sansele de angajare a femeilor. Numele proiectelor se invârt, invariabil, in jurul ideii de egalitate de sanse.
E laudabil, fara indoiala, iar cei care fac ceva intr-adevar in aceasta directie sunt de mentionat. Dar oare atingem sau macar suntem pe aproape sa atingem egalitatea de sanse, dupa cum ne place sa credem?
Sau, ca in atât de multe alte ocazii, suntem campioni la intentii ulterior abandonate, iar când vine vorba despre situatii concrete nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase?
