Prima sursa veritabila de informatii din istoria omenirii a fost Ecoul. E un feed-back de poveste. La inceput, când Omul n-o luase razna de tot, Ecoul nu era pervertit. Auzeai, deopotriva, ecouri ale Binelui si ale Raului. Acum, când Omul a ajuns cea mai ticaloasa dintre fiinte (am citat din câteva mii si mii de autoritati supercalificate in disecarea sufletului uman) ecorurile vin, cu prioritate, din partea Raului. Cele zamislite de Bine seamana a scâncet. Din aceasta perspectiva asezam aici câteva vorbe.
Moinesti. Nu cunosc prea mult târgul direct, fara mare sprijin de Ecou, decât prin prietenul meu Ioan Vasâi, pictor cu rezonanta internationala, un fabulos al penelului, si prin discursul didactic profesionist din acest târg. In rest, il stiu numai din ecouri. Dar ce ecouri! Venite nu doar dinspre Bine, ci si dinspre Excelenta. Fireste, cu exceptia ecourilor care-mi vorbesc despre un fost primar de zdup-zdup. Am fost recent la Morella, in Spania, asezare mirifica vizitata si de poftele lui Hannibal. Aici am gasit un fel de muzeu non-conformist, DADA PUB. Dada. Tristan Tzara. Moinesteanul. Am lasat balta totul si m-am informat. Salvador Dali, celebrul, care fusese si pe aici, era fan DADA-TRISTAN TZARA-MOINESTEANUL. M-a cutremurat povestea asta si am sarutat imaginea târgului (fost?) petrolist. M-am umflat in pene, de parca eram moinestean. Scuze.
Ecouri de Excelenta? Scuza-ma, Tristan, scuza-ma, Vasâi, dar ecouri de Excelenta ma inunda fericit de peste tot si cu privire la spitalul moinestean. N-am vizitat niciodata aceasta poveste vindecatoare de vânatai. Poate si datorita faptului ca am amici medici mai pe-aproape, care-mi gestioneaza fericit deriva pacatosului trup. Nu l-am vazut decât o singura data pe acest magician al managementului si bisturiului, Cotirlet (eu nu-i retin figura, el sigur nu-mi retine mutra). Daca ne-am fi intâlnit in prezenta bisturiului sau al unui articol acid, probabil altfel stateau amintirile.
Ecourile cotirletenesti vin din zona Excelentei. N-am auzit niciun mârâit esential. Omul acesta nu sfinteste locul doar tranzient, mioritic. Este o sfintire profesionista. Habar n-am daca in spitalul moinestean pacientul mai aduce de-acasa mâncare pentru uzul stomacului personal, bani pentru medicamente sau suplimentarea mioritica a unor salarii. Aceste ecouri n-au ajuns la urechile mele. A ajuns insa povestea asta lipita de managementul amintit. O poveste care vorbeste despre un intreg corp medical, care molipseste fericit Cred ca aici este cel mai fericit efect al Ecoului.
