Am un prieten – unul dintre putinii mei prieteni – care, in fiecare duminica, de la ora 12 fix, citeste/reciteste un anumit capitol din Biblie. Il invidiez pe prietenul meu pentru aceasta tulburatoare evadare din algoritmul cenusiei noastre fiintari. Mi-a trecut prin cap sa-l pastisez cumva, dar mi-am zis ca gesturile superbe trebuie sa aiba doar o singura statuie.
M-am gândit mai mult la Dumnezeu, in ultima vreme. M-am gândit pornind si de la intrebarea altui prieten, Gelu Baltatescu: ,,Dar cu Dostoievski ce ai? Ce te leaga de el?”Am revazut câteva dintre insemnarile mele din ,,Fratii Karamazov”, despre Dumnezeu. ,,Nu în forţă, ci în dreptate salasluieşte Dumnezeu”, spune un personaj. Zisa asta, draga Gelule, mi-a dat frumos viata peste cap. De când am citit-o, nu-mi mai este frica de Dumnezeu.
Il privesc mereu ca pe un apropiat despre care stiu ca-mi poate da mereu bobârnace divine, dar care ma poate si saruta. ,,Viata e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de batalie sunt eu”, zice un alt personaj karamazovian. M-am recunoscut pe mine in acest câmp de batalie. M-am recunoscut si m-am mustrat mereu din cauza faptului ca, uneori, nu pregatesc decorul disputei pentru a-I crea avantaje lui Dumnezeu. Apoi am dat, in notitele mele, despre tulburatoarea, celebra marturisire karamazoviana: ,,Daca Dumnezeu nu există, înseamna ca totul este permis si dacă totul este permis, înseamna ca suntem pierduti”. Si mi-am mai adus aminte despre declaratia aceea dostoievskiana tulburatoare, de adoratie neconditionata: ,,Mai mult: daca cineva mi-ar dovedi ca Hristos este in afara de sfera adevarului, as prefera sa ramân mai bine cu Hristos decât cu adevarul”.De asta il iubesc pe Dostoievski; si de asta. Dostoievski mi-a spus uneori, draga Gelule, mai multe despre Dumnezeu decât chiar Biblia, daca asta nu e cumva blasfemie.
Si m-a mai lovit un alt dor. Dorul nebun de prietenii mei din Canada, din Irlanda, din Italia, din Germania, din Danemarca, din State, din Franta, care mi-au spus, in felurite chipuri, ca Pastele este lacrima lor de sarbatoare, ca s-ar fi simtit acasa mult mai aproape de Dumnezeu. Ei nu stiu nimic, si nu vor sti niciodata, despre ,,Dumnezeul de buzunar”. Motivul este simplu: sunt posesori de suflet.
