Ne emoţionează din nou în fiecare an, în Duminica Floriilor, să urcăm împreună cu Isus muntele către sanctuar, să-l însoţim de-a lungul căii spre înălţime. În această zi, pe toată faţa pământului şi prin toate secolele, tineri şi oameni de toate vârstele îl aclamă: „Osana Fiului lui David! Binecuvântat cel care vine în numele Domnului!”.
Dar ce facem cu adevărat atunci când ne inserăm în această procesiune – în ceata celor care împreună cu Isus urcau la Ierusalim şi îl aclamau ca rege al lui Israel? Este ceva mai mult decât o ceremonie, decât un obicei frumos? Oare are de-a face cu adevărata realitate a vieţii noastre? Pentru a găsi răspunsul, trebuie să clarificăm înainte de toate ce anume a voit şi a făcut în realitate Isus însuşi. După mărturisirea de credinţă, pe care Petru a făcut-o la Cezareea lui Filip, Isus a pornit ca pelerin spre Ierusalim pentru festivităţile de Paşte. Este în drum spre templul din Cetatea Sfântă, spre acel loc care pentru Israel garanta în mod deosebit apropierea lui Dumnezeu faţă de poporul său. Este în drum spre sărbătoarea comună a Paştelui, memorial al eliberării din Egipt şi semn al speranţei în eliberarea definitivă. El ştie că Îl aşteaptă un nou Paşte, că El însuşi va lua locul mieilor jertfiţi, oferindu-se pe sine însuşi pe Cruce. Ştie că, în darurile misterioase ale pâinii şi vinului, se va dărui pentru totdeauna discipolilor săi, le va deschide poarta spre o nouă cale de eliberare, spre comuniunea cu Dumnezeul cel viu. Este în drum spre înălţimea Crucii, spre momentul iubirii care se dăruieşte. Punctul ultim al pelerinajului său este înălţimea lui Dumnezeu însuşi, la care El vrea să ridice fiinţa umană.
Procesiunea noastră de astăzi vrea să fie imaginea a ceva mai profund, imagine a faptului că, împreună cu Isus, pornim în pelerinaj: pe calea înaltă spre Dumnezeul cel viu. Despre această urcare este vorba. Este drumul la care ne invită Isus. Dar cum putem noi ţine pasul în această urcare? Oare nu depăşeşte forţele noastre? Da, este mai presus de posibilităţile noastre. Din totdeauna oamenii au fost plini de dorinţa de „a fi ca Dumnezeu”, de a ajunge ei înşişi la înălţimea lui Dumnezeu. Sfinții Părinţii au spus că omul se află la punctul de intersecţie dintre două câmpuri de gravitaţie, unul care trage în jos – spre egoism, spre minciună şi spre rău; gravitatea care ne îndepărtează de Dumnezeu și forţa de gravitaţie a iubirii lui Dumnezeu. Omul se află în mijlocul acestei duble forţe de gravitaţie, şi totul depinde de faptul de a scăpa de câmpul de gravitaţie a răului şi de a deveni liberă să ne lăsăm totalmente atraşi de forţa de gravitaţie a lui Dumnezeu, ne ridică, ne dăruieşte adevărata libertate.
Pr. Cristinel Alecu,
Parohia „Inima Neprihănită a Mariei” Bacău
