Mihai Buznea nu a intrat în redacţia ziarului Deşteptarea (pe care l-a şi condus la începuturile lui) ca orice scriitor, cu o carte. Fostul meu mentor mi-a pus pe masă patru cărţi, toate apărute în 2018, însă, după cum mi-a mărturisit, trei dintre ele sunt scrise cu ani în urmă, doar că acum le-a venit sorocul (banii) pentru tipar. Primele au apărut la Editura Vicovia, în colecţia „Cartea de vacanţă”. Să le luăm pe rând: „Cocteil cu praf de puşcă” (povestiri vănătoreşti), „Bolnav de undiţă” (povestiri pescăreşti) şi „Întâlnire cu Tamina” (Tablete pentru alungarea stresului).


PUBLICITATE

Nu-l ştiam pe Mihai Buznea pescar, nici vânător, asta nu înseamnă că, la viaţa lui, nu a cutreierat pădurile, râurile, bălţile, Delta, însoţit, de fiecare dată, de oameni cu harul povestirii, hâtri, hârşiţi pe coclauri, care ştiu să-şi omoare timpul de aşteptare cu poveşti dintre cele mai hazlii, puşi pe şotii, experimentaţi bucătari şi zdraveni la ciocnit pahare. Ce mai, o lume aparte, pe care Mihai Buznea a cunoscut-o bine. Fin observator, cu talent, iubitor de oameni şi animale, de munte şi hăţişurile fără orizont ale locurilor numai de pescari şi vânători ştiute, nu i-a rămas decât să le aştearnă pe hârtie. Au ieşit două cărţi minunate pe care le-ai dori să le ai la tine când pleci într-o călătorie.

„Întâmplările din povestirile prinse în juvelnicul pe care tocmai îl aveţi în mână au muşcat din nada nopţilor pline de farmec şi aşteptare petrecute în jurul focurilor mocninde pe malurile unor bălţi vegheate, somnoros ori vesel, de ochiul galben al lunii. (…) E locul şi timpul în care fantezia o ia razna şi unde zămislesc povestirile despre undiţari şi isprăvile lor”, scrie autorul în Prefaţa la „Bolnav de undiţă”, iar în „Cocteil cu praf de puşcă” aduce un omagiu celui care i-a fost maestru în arta vânătorii, Moş Flintă: „Meşter în poveşti rostite lângă spuza focului. Adevărată enciclopedie cinegetică (…). Ştia pe de rost povestirile vănătoreşti ale lui Turgheniev, Sadoveanu şi Voiculescu, cu care îşi fascina ciracii în nopţile de veghe, în aşteptarea bătăii din zori.”

Din asemenea experienţe şi trăiri, cu asemenea oameni alături, din condeiul gazetarului, din cel al scriitorului, nu putea să iasă decât aceste frumoase poveşti, pe care Mihai Buznea (şi acum cred că Mihai Buznea nu a împuşcat vreun animal!) le dăruieşte prietenilor săi, tuturor celor care peferă cărăruile de munte şi tăcerea bălţilor în locul vacarmului urban. De la un asemenea „cocteil” cât şi de la „bătaia peştelui” nu putea lipsi celebrul caricaturist Constantin Ciosu, care a intrat în jocul propus de Mihai Buznea ilustrând cele două cărţi cu caricaturi la subiecte.

„Întâlnirea cu Tamina”, din aceeaşi colecţie, este o colecţie de „Tablete pentru alungarea stresului şi instalarea bunei-dispoziţii”, ilustrate cu opere ale artistului naiv Ioan Măric, „la o întrecere cu personajele ce populează povestirile.” Sunt 22 de povestiri frumoase, scrise cu condeiul înmuiat în parfumul unor vremuri în care sufletul şi inima aveau timp şi pentru desfătare, vrăjite de frumuseţea unor întâmplări văzute sau visate.

Pledoarie pentru însănătoşirea Măriei Sale Reportajul

La zi, după cum mi-a spus autorul este cartea de reportaje „Drumuri şi popasuri” (Editura Ateneul Scriitorilor 2018). Mi-o dăruieşte cu un măgulitor autograf. Mulţumesc, maestre!
Sunt 17 reportaje „din şi despre locurile călcate de mine mai de mult şi mai de aproape. Peregrinări prin Ţara de dincoace şi de dincolo de neguri, în România noastră pitorească”, aluzie la titlurile unor celebre cărţi de reportaje semnate de la fel de celebrii Alexandru Vlahuţă şi Mihail Sadoveanu, din care se adapă cu nesaţ şi Mihai Buznea, care, de altfel, nu uită să-i reamintească cu dragoste pe marii „reportajişti” din literaura română, întâiul Dimitrie Cantemir, apoi Alecu Russo, Geo Bogza, din care îmi amitesc şi eu o pagină memorabilă unde descrie efectul unei raze de soare pe colţul unei stânci. O pagină! Apoi celebrul Brunea Fox (cine îşi mai aminteşte de celebrul reportaj dintr-o leprozerie), Victor Vântu, Marius Mircu, Paul Anghel sau Victor Kernbach.

Lucid şi realist, Mihai Buznea constată cu tristeţe, dar şi cu nostalgie că reportajul a dispărut din presa noastră post-decembristă, „şi-a pierdut mult din aura de gen jurnalistic privilegiat rezervat condeierilor de talent. Din răsfăţat al publicaţiilor «cu ştaif», la statutul de rol secundar cu distribuţii ocazionale, evoluţia spre involuţie a fost una nedreaptă şi cu şanse minime de întoarcere din drum.” Fără pretenţia de epuiza definiţia reportajului, Mihai Buznea pune în pagină următoarele: „Este, am putea spune, fotografia artistică «la minut» a firescului cotidian înconjurător fixată pentru multă vreme, dacă nu pentru eternitate.”

Călător de ocazie sau „în interes de serviciu” autorul ne poartă prin locuri de poveste sau prin România în care povestea se întrepătrunde cu realitatea unui secol aflat la început de drum. Sunt în „”Drumuri şi popasuri” locuri, oameni, întâmplări, munţii, dealurile şi câmpiile, apele, satele şi oraşele, dar mai ales oamenii care dau farmec şi veridicitate reportajului, din toate colţurile şi regiunile ţării. Fiecare povestire are o structură aproape şcolărească, cu introducere, cuprins şi gândul de încheiere, fiecare cu frumuseţea ei, din care vin până la cititor sentimente, informaţii, pilde, aduceri aminte transfigurate cu talent în mici bijuterii care fac din cartea lui Mihai Buznea o frumoasă invitaţie la călătorie şi lectură.

Alte articole