Au trecut cu puțin peste 70 de ani de la ultima conflagrație mondială. Mai sunt puțini din cei care au trăit ororile acelui război catastrofal. Milioane de oameni au murit pe fronturile lumii, milioane de oameni au fost dați dispăruți, alte milioane și-au pierdut avutul, gospodăriile, milioane de copii au rămas orfani. Lumea și-a revenit greu după acel cataclism uman, economic, financiar, imobiliar. Rănile nu s-au vindect total nici acum.
Au fost totuși ani în care omenirea și-a oblojit rănile, si a mers înainte. Viața trebuie trăită, însă mă gândeam că am învățat câte ceva din istoria hidoasă a acelor vremi. Ne-am pedepsit vinovații, am iertat, dar, normal ar fi să nu uităm, să procesăm, să arhivăm și să ne construim viitorul, pașnic și cu folos. Mi-au rămas în memorie poveștile, pentru noi erau povești, spuse de părinții mei.
Erau adolescenți, cu tații pe front, casa plină de copii, iar pe ulițele satului copilărie lor au început să treacă zile și zile mii de soldați, căruțe și cai, armament, dinspre Prut, Siret, din munți. Erau soldații ruși care mergeau spre vest. Prăpăd a fost înainte, prăpăd a rămas după ei. Mulți săteni, femei și tineri au lăsat satele goale, căutând adăpost prin păduri sau localitățile îndepărtate de linia frontului, poștașii aveau de lucru, devenisera cioclii satelor. Abia acum, amintirile revin și nu uit ochii mamei, când ne povestea. Au fost ani frumoși, cu bune și cu mai puțin bune.
Zilele acestea văd la televizor aceleași imagini din ochii mamei: drumurile țării sunt din nou bătute de care moderne de război, de-a lungul și de-a latul Europei s-a pus în mișcare o imensă și înfricoșătoare forță militară. Imagini apocaliptice au inundat ecranele televizorelor, lideri politici și militari ocupă zilnic buletinele informative, în toate limbile vorbite de la Nordul înghețat, la Sudul însorit. Procesăm cu greu informațiile și imaginile. Pe de o parte, avem corul optimiștilor, totul este o joacă, o butaforie de vacanță, pe de altă parte, mult mai consistentă, își fac loc opiniile sumbre: omenirea este la o cotitură. Pâinea a dospit și trebuie ruptă.
Dincolo de miezul vulcanului, viața merge înainte, însă calmul aparent nu trebuie să ne adoarmă vigilența. Ceva nu mai este cum a fost. Marile catastrofe au pornit de la un singur glonț. Și până acum, în primăvara anului 2022, armamentul modern, terestru, aerian, cosmic și marin este setat pe foc automat. Sper să nu mai avem nebuni care să apese pe trăgaci.
