În căutare de voturi pentru realegere, primarul a mers din poartă în poartă, cu o întrebare: „Ce v-ați mai dori?”. Întrebarea suna de parcă satul avea la purtător toate darurile cele bune ale secolului al XXI-lea. Cu respect, bătrânica i-a spus: „Un bec pe stâlpul ista de la poartă, maică. Nu arde de un an. Ne-ai adus prundiș pe uliță și pe drumușorul de la cimitir. Ce să mai vrem?”… Primarul mimează supărarea și se uită la un subordonat: „Cum să nu ardă becul de-atâta amar de vreme? Nu vă este rușine?” Omul dojenit primește cu prefăcută umilință lovitura în plex, face trei pași, deschide portbagajul mașinii, ia o centură, niște ștaiguri (dispozitive cu gheare) de pe vremea lui Dej, un bec, urcă iute pe stâlp și lampa lui Ilici zâmbește electoral. Mătușica, extaziată, mai să pupe mâna primarului cu vânticel în pupa realegerii…
Vreau să spun, pornind de la această istorioară adevărată și doldora de dramă, că m-au îngrozit zilele și nopțile recentei campanii electorale. Da, și nopțile, pentru că întâmplarea de mai sus mi s-a cuibărit și în coșmarul unei nopți recente. Doamne, îmi zic, este strigător la cer faptul că avem atât de puține nevoi! Asta s-a întâmplat în toată țara, nu doar într-un sătuc uitat de civilizația contemporană. Solicităm, rupți de ritmurile lumii normale, doar: niște drumuri amărâte fără gropi; dispariția gunoiului public sufocant; asigurarea unui bec pe stradă, ca sperietoare pentru stăpânii comunităților (infractorii); calmarea poftelor maidanezilor, care sunt mai agresivi decât Covidul; livrarea normală a apei potabile… Dar teatru, concerte, literatură, alte oportunități umane pentru timpul liber, respect pentru demnitate/ libertate, sănătate și educație sănătoase, calmarea turbatei corupții?… Nimic n-am auzit despre toate acestea. Ne strigăm doar nevoile acelui etern primum vivere, care putea fi auzit și prin peșterile strămoșilor…
