27 de ani pilot la manșa avionului și 23 de ani sub cupola mașinii
În cele câteva repere din titlu se află viața concentrată a unui pilot de avion, care, după vârsta pensionării a devenit instructor auto. Sunt 50 de ani de muncă neîntreruptă pentru un om asociat la prima vedere cu argintul viu.
Este vorba despre Dinu Dudeci, cel care și-a petrecut 27 de ani din viață în aviație, ca pilot pe MiG 15, MiG 21 LanceR și AN 2, după care a devenit instructor de zbor din anul 1997. Originar din Tg. Neamț, conjunctura l-a făcut băcăuan pe Dinu Dudeci, stabilindu-se peste ani în Bacău, unde, a făcut carieră.
Povestea aviatorului „cu capul în nori” continuă în zilele noastre, când îl găsim pe Dinu Dudeci sub cupola mașinii “Școală”, învățându-i de această dată pe elevii săi tainele șofatului și nu pe cele ale zborului, cum făcea odinioară. Aviația i-a rămas însă lipită de suflet, drept pentru care, la auzul motorului de avion, privirea lui urcă spre înaltul cerului pentru a cerceta păsările de fier.
Când ați transformat pasiunea pentru aviație în meserie?
Pasiunea pentru aviație am avut-o de mic copil, însă, am început să învăț despre ceea ce era doar un vis pentru mine, mai târziu. Am ajuns la Școala Militară de Ofițeri de Aviație “Boboc” după ce am absolvit Liceul Militar Câmpulung Moldovenesc. Am crescut ca ofițer cu fasole și varză, pentru că asta era mâncarea de bază în școală. Făceam mișcare și citeam foarte mult. Țin minte că citeam sub pătură cu lampa de economie și era o adevărată plăcere atunci când prindeam o carte bună în mână. Citeam clasici, istorie, cărți de specialitate și tot ce îmi pica în mână. În lipsa altor ispite, cititul era oaza mea de relaxare.
Cum a fost aviația pentru dumneavoastră?
Aviația este foarte frumoasă, dar și foarte grea! Este o vorbă care spune așa: “Vrei să-ți placă un lucru, privește-l de departe, vrei să-l cunoști, privește-l de aproape”. Ei bine, așa a fost și cu mine. Am învățat, am ajuns pilot, am văzut lumea de sus, din înaltul cerului, iar sentimentul este unic și cred că cel mai bine mă înțeleg piloții. Aviația este “un drog”. Primul an de pensie a fost cel mai greu. Îmi era dor să zbor! Și în ziua de astăzi sunt mereu cu ochii pe cer când aud motor de avion.
Cine sunt cei mai mari dușmani ai piloților?
Păsările sunt cei mai mari dușmani ai piloților!!! Berzele, mai exact! Am avut chiar și un incident în zbor. Am intrat la Galbeni într-un stol de berze, cabina s-a depresurizat și am aterizat cu pana la epolet. Am avut mare noroc atunci! Puteam să mor! Norocul meu a fost că la acea vreme zburam cu un costum de zbor mai special, cu cizme în picioare și mănuși de compensare, indiferent de anotimp. Costumul m-a salvat, pentru că altfel eram mort! Țin minte că în ziua aceea, după cele întâmplate am tras un chef de pomină alături de prieteni. Din păcate, opt din colegii mei de promoție au murit. Unii au decedat din motive neelucidate, alții au pierit în urma unor erori de pilotaj sau alte cauze. Dacă tot am amintit de incidente în aer, vă spun că odată, pe când pilotam MiG-ul 21 am intrat în nori de furtună, am prins curenți de forfetare (unii urcă alții coboară), iar când am ieșit din nor nu puteam să cuplez forțajul. Altădată, la o aplicație nu mi s-a armat tunul ca să dobor o țintă terestră. După o altă misiune, am venit cu crengi de brad la trenul de aterizare, din cauza terenului accidentat și a vizibilității reduse. Nici ceața nu le este prieten piloților! Era CIC-ul pe vremea aceea și am venit la aterizare invers pentru că nu se vedea pista. Problema cea mare era că nu mai aveam combustibil pentru manevre suplimentare.
Cum se împacă pilotul cu instructorul auto?
În anul 1996 am plecat din armată. Aveam 47 de ani! Am avut câteva propuneri de a mă angaja ca pilot sau instructor de zbor în Franța, însă, birocrația mi-a fost potrivnică. Am încercat să mă angajez pe un post inferior, însă, francezii mi-au spus că m-ar jigni dacă ar face asta. Au pus mai presus de toate pregătirea mea și nu mă puteau angaja pe o funcție inferioară. Așa că m-am întors în țară, m-am apucat de zootehnie, am avut chiar și un bar, pentru ca în final să-mi deschid o școală de șoferi. Așa am început din 1997 să-i învăț pe alții șoferie! Diferența dintre oameni este foarte mare. La avion ai oameni pregătiți, însă, la mașină ai de-a face cu persoane din toate ramurile sociale. Cu toate acestea, mi-a plăcut să fiu instructor. Păcat de piedicile care ni se pun de la nivel central! Amărăciunea acestei meserii vine din faptul că statul nu te ajută, ci îți pune cât mai multe piedici, iar tinerii din ziua de astăzi nu prea mai învață. Toți au gânduri de plecare peste hotare, iar permisul de conducere a devenit mai important pentru ei decât cartea de identitate sau pașaportul.
 | Abonați-vă la canalul Telegram Deșteptarea pentru a primi știri necenzurate de "standardele comunității" |
