Înainte de 1990, cea mai mare parte a mărfurilor din magazine erau produse în România, o mică parte în țările socialiste și foarte – foarte puține în restul lumii. Produsele românești erau și bune și proaste, dar ceea ce le caracteriza era ambalajul extrem de urât. Putea să fie o marfă cât se poate de bună, dacă o puneai lângă produsul similar străin, românul o alegea mereu pe cea din import, chiar dacă era vorba de URSS sau China.
Dacă se întâmpla ca românul să pună mâna pe ceva străin, fie și o cutie de suc, un bidon cu ulei, o pungă de cafea sau o sticluță cu alcool, punea produsul respectiv în vitrină, să vadă lumea ce comoară are și nu se îndura să-l consume nici când se apropia expirarea termenului de garanție. Pe noi, copiii, ne încântau stilourile chinezești despre care se dusese vestea că-s cu peniță de aur; scriau foarte frumos dar costau 100 de lei, cât patru stilouri românești.
Încercaseră românii să facă o gumă de mestecat, “Gumela” pe numele ei, dar s-a dovedit un eșec total: guma se sfărâma, nu se întindea și-și pierdea gustul rapid; așa că la bâlciuri sau prin alte conexiuni, căutăm celebrele gume Turbo, cu surprize. Ideea era că tot ce avea scris ceva străin pe el, era privit cu maximă admirație iar prețul îi era pe măsură. Așa am cumpărat de la bișnițarii care-și făceau veacul prin Piața Centrală din Bacău o banală pungă de plastic, din aia care la noi costa un leu, dar pentru că avea scris ceva într-o limba străină, am plătit pe ea 15 lei. Și m-a ținut fix o săptămâna, că am agățat-o într-un cui și s-a rupt. La bișnițari găseai produse de contrabandă, de la țigări la blugi și videocasetofoane.
Bani să fi avut, că se rezolva. Dacă nu te îndurai să te tocmesti cu bișnițarii, te apucai să cauți turiștii polonezi care împânziseră țara și vindeau aproape orice: țigări, băutură, haine, calculatoare de buzunar și așa mai departe. Se auzea că mai făceau și mici escrocherii, cum ar fi cea cu pastila de benzină: oprea câte unul la vreo benzinărie, și făcea semne că vrea să alimenteze. I se spunea că benzina e pe cartelă, se făcea că înțelege și cerea să i se arate un robinet sau o fântână; lua o găleată cu apă, o turna în rezervor, arunca o pastilă și pornea motorul să plece.
Evident, românii de la coadă tăbărau pe el să le vândă pastila de benzină, care se dovedea, in final a fi aspirină, polonezul având rezervor dublu. O fi fost adevărat, n-o fi fost, așa cum am auzit-o, așa v-o spun. O altă sursă de produse străine o reprezentau studenții arabi. Mulți dintre cei veniți la studii in România făceau anul pregătitor în Bacău și aveau acces la produse occidentale pe care ori le aduceau de acasă, ori le cumpărau cu valută de la Shop-uri. Acestea erau magazine speciale în hoteluri, la care aveau acces doar străinii și care vindeau produsele pe dolari. Casetofoane, țigări, blugi, alimente până și guma de mestecat se puteau cumpăra cu valută. Apropo, cetățenii români nu aveau voie, prin lege, să dețină bani străini.
