Eugen Verman scrie cu ușurința pe care o au doar cei născuți din coapsa Voroavei. Nu caută epitetele cu lumânarea, nu-și trimite vorbele la fierar, ca să le schimbe glasul, și nici nu le condamnă etern la galerele imaginației, ca să stârnească valuri de ficțiuni. Pentru el, cuvintele sunt ca niște prieteni dragi care zămislesc istorii în care au suferit, sperat, iubit și hulit împreună, au mângâiat doruri și au îmblânzit zvârcoliri. Fără norocul amiciției cu aceste cuvinte îndrăgostite de amintiri n-ar fi ajuns scriitor.

„Zăpezi murdare” (Bacău, Editura Corgal Press, 2018, ediția a II-a, revăzută și adăugită), volum memorialistic, i-a lipit de suflet și un portret remarcabil zămislit de criticul și istoricul literar Constantin Călin, în prefața („Artă și autenticitate”) a ediției I: „Generos și sentimental, Eugen Verman n-are nimic a reproșa nici lumii, nici sieși. Laudator temporis acti scrie fără pic de ranchiună, parcă pentru a consacra. Principalul său argument și punct de sprijin e indeniabilul și atât de simplu «așa a fost»! Sinceritatea asumărilor și bunătatea îl diferențiază net de cei sarcastici și duri «din principiu»”. Sinceritatea sa este uneori atât de molipsitoare, încât, notează același critic literar, în preambulul ediției a II-a, „însuși optimismul din final, referitor la viitorul satului românesc, pare plauzibil”.

Foametea, zdrențele, bolile, Securitatea, activistul de partid și mahalaua, truditorul onest și speranța, dramele cu lacrima mereu de serviciu, inocența și fariseismul, inima lipită de familie, amintirile-rană, dorurile care au prins chip sau s-au stins ca un licurici sărutat de rouă sunt personajele-vedetă ale scriiturii sale. Printre toate aceste personaje simți cum se plimbă Destinul, cel pe care Eugen Verman nu-l privește cu ochii la beregată, nu-l ia niciodată de guler, ca să-l arunce la pubela nenorocirilor vieții. În această lume, nici cei care se împotrivesc sincer nu sunt disidenți: „He, he, democrația asta e un lucru foarte mare… Fără opoziție, nu-i nicio democrație, spune, sigur pe el, nea Tomiță Coadă”. (op. cit, p. 142) Ei sunt gravizi de sinceritate, chiar dacă răul pândește de peste tot: „Nu mai vorbi de-astea. La noi, până și vântul te ascultă și te toarnă… vezi ce spui și cum spui…” (ibidem, p. 150), șoptește năucit ing. Ajtay.

Personajele lui Verman, mai ales țărani, mărșăluiesc succesiv prin cenușa fierbinte a ruinelor lumii: bordeiul, Cotul Donului, colectivizarea, Canalul, „iubirea” tătucului popoarelor, molima, „victoria socialismului”, excluderea din școli, „înfrățirea cu păhărelul”, pușcăria, sinuciderea, pâra la Securitate… Cei din Crucea Veche, trecuți prin acest infern polifonic al lumii, trăiesc un coșmar, își dau tăcut demisia din viață: „În acest univers fără început și sfârșit, tatăl său n-a mai trăit mult după ce s-a înscris, obligat, în colectivă, l-au ros nedreptățile, căci acestea stăpânesc, de fapt, cugetele oamenilor și destinele lor”. (ibidem, p. 91) Universul acesta a devenit atât de țicnit, încât chiar și un activist de partid, Alistir Calara, pare a fi vizitat de sentimente umane. Se „poticnea în gânduri”, ros de un „sentiment de culpabilitate adâncă”, întrucât realiza că „el, Calara, conducea întreaga bătălie împotriva unor oameni care-și apărau bucata lor de pământ, avuția lor cea mai de seamă, viața lor”. (ibidem, p. 93) Uneori, nu este iertat de aceste zvârcoliri nici ziaristul din… Verman.

Eugen Verman nu toarnă niciun strop de vitriol peste oamenii care otrăvesc istoria, peste vremuri. Picură însă din belșug, peste cei înfrățiți cu drama, simpatie, compătimire și dragoste. Desigur, știe că Strigătul și așezarea la zid ar fi soluții pentru lecuirea istoriei de Rău, dar mai știe că Strigătul și Zidul pot fi deghizate, nu doar estetic, în altfel de oblojitori, care, cu lacrima mereu în cumpănă, fac, paradoxal, până și din copilăria sa „cumplit de săracă” o lume fericită… Atitudinea aceasta – prezentă și în celelalte opt volume ale autorului – își are obârșia, cred, în faptul că el are respect (aproape un cult?…) pentru Destin, cel pe care mi se pare că îl privește ca pe o necesitate fatală – tuche, îi spuneau anticii greci – care-și face nu doar dramaturgic mendrele, ca în tragediile lui Eschil și Sofocle… Acest respect nu-l face totuși să nu privească hachițele Destinului cu mare compătimire, pentru că el însuși, Destinul, pare a fi un prizonier amărât al Suferinței și rătăcirilor…