CINE ÎL FOLOSEŞTE
„Este formulă păstrată tradiţional de cerşetori, care se foloseşte numai pentru a mulţumi când se primeşte ceva de pomană” (Al. Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, 1954-1966). N. Iorga îi descria pe „calicii rătăciţi pe străzile oraşului, zdrenţe mai mult decât oameni, cântându-şi cererea şi mormăindu-şi satisfăcutul «bogdaproste», când nu li se zicea simplu şi scurt: «să vii altă dată, moşule» sau «femeie»” (O viaţă de om aşa cum a fost).
UN CUVÂNT PRODUCTIV
A intrat în structura mai multor unităţi frazeologice: de bogdaproste „(care este cerut sau căpătat) de pomană”, dar şi „inutil” (despre lucruri) sau „stingher” (despre oameni); (fam.) a (se) umple de bogdaproste „a vorbi de rău pe cineva; a-i «mulţumi»”; a se încărca de bogdaproste „a da de necaz”.
CE-I CU PUIUL DE BO(G)DAPROSTE?
Pentru că azi folosim des comparativul „ca un pui de bo(g)daproste”, s-a pierdut sensul originar al expresiei. Punctul de plecare este în obiceiul de a se da ca bir mănăstirilor păsări tinere, care nu se alegeau dintre cele mai grase şi mai mari. Analogia trimite spre înţelesul de „sărăcăcios, neînsemnat” şi se referă nu doar la cerşetori (Dicţionarul Academiei Române) sau la copii (DEX), ci la orice persoană îmbrăcată rudimentar ori aflată într-o situaţie defavorabilă. Fără adverbul „ca”, a ajuns să însemne „puţin” („oleacă de pomană”), „o pasăre de [dat de] pomană]” sau pur şi simplu „de pomană”.
VARIANTE
Cea mai răspândită este forma fără „g”: bogdaproste!, urmată de cea cu -i final: bo(g)daprosti sau, foarte rar, bo(g)daprosta şi bo(g)daprostă. Accentul este pe penultima silabă, deşi am auzit şi bógdaproste, în limbajul celor care cereau de pomană.
ATENTAT LA RĂSPÂNDIRE
Academia Română îl consideră un cuvânt din registrul popular (MDA, 2001; DOOM2, 2005), ca şi „Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme”, 2000, şi DEXI, 2007. Date fiind frecvenţa şi aria de răspândire, dăm dreptate DEX-ului şi lui DOOM1 (1982), care îl înregistrează ca un cuvânt comun.
E ŞI SUBSTANTIV?
Prima interpretare morfologică este ca interjecţie, dovadă fiind şi marcarea prin semnul exclamării (doar în „Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme”). Pare a nu se confirma valoarea „adesea substantivată” (DEX ş.a.). În secolul al XIX-lea figura şi verbul a bogdaprosti „a mulţumi”.
BOGDAPROSTEA NEMŢILOR?
O greşeală oarecum motivată face MDA-ul când reproduce etimonul bulgăresc, chiar dacă e cu litere chirilice: „bog da prosit” (în loc de prosti). Corectorul Editurii bănuim că a auzit de urarea „Prosit!” (din germană), rostită la toasturi, cu sensul de „Să vă fie cu noroc!”, asociind-o cu vorba de mulţumire „Bogdaproste!” („Prosit!”, consemnat prima oară în 1968, este tot o interjecţie.) Etimologia le apropie şi mai mult: avem un compus al lui sum, esse, fui „a fi”: prosum, prodesse, profui „a fi folositor”, iar prosit îl are pe sit „să fie” (conjunctivul imperativ).
SEMNE DE MIRARE PENTRU DOOM2
Bine face că recunoaşte varianta bogdaproste, absentă din DOOM1, dar uită să pună „!” în faţa cuvântului-titlu, pentru a marca două modificări faţă de ediţia I: varianta bogdaproste şi, respectiv, silabaţia /-da-pros-/, comparativ cu /-pros-/ din DOOM1. Mai grav este că la cuvintele-titlu lipseşte forma bodaproste, ceea ce îl face pe cititor să creadă că nu este recunoscută oficial. Dicţionarul normativ, DIN – 2009, al Ioanei-Vintilă-Rădulescu, îl aşază la locul lui pe bogdaproste. Al doilea semn de exclamare ar fi trebuit pus după cuvântul-titlu, ca indiciu al valorii interjecţionale: „Bogdaproste!”
Ioan Dănilă
