În locul semnului întrebării din titlul de mai sus aș fi vrut să pun semnul exclamării. Așa ar fi trebuit, pentru că dacă democrație nu e, nimic nu e! Iar în perioade care stau sub semn electoral parcă ne amintim mai abitir de ceea ce numim „democrație”. Oricum, din Secolul al XX-lea încoace cuvântul „democrație” a ajuns să fie unul dintre cele mai populare.
Democrația, spun definițiile clasice, este regimul politic bazat pe voința poporului („votul universal și suveranitatea națiunii”, „respectarea drepturilor omului, pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat”). Cât de frumos sună!
Iar într-un raport al Freedom House din 2013, pe o hartă a Lumii apar, colorate diferit, „țările cu democrații electorale” și cele fără. România face parte din primul grup.
Oameni celebri ai Lumii au pus, mai în glumă, mai în serios, la îndoială certitudinea regimurilor democratice. Iar dacă îi întrebi acum pe români câtă democrație simt în țară, sigur vei obține păreri diferite. Poate și pentru că mulți văd democrația ca pe un regim bun să le susțină interesele lor personale.
La noi vor fi alegeri prezidențiale, iar românii așteaptă multe de la noul președinte. Opiniile alegătorilor, vizavi de cei 14 candidați, se amestecă tot mai mult. Diferite sondaje printre alegători în județul Bacău arată, însă, că ar exista deja o majoritate în favoarea unui anumit candidat. Nu spun cine, să fiu echidistant ca tot românul!
Ceea ce mi se pare însă de-a dreptul șocant este că anul acesta alegerile prezidențiale vor fi cele mai scumpe: 150 de milioane de euro. Da, democrația e scumpă, dar la noi se justifică?
