Delirul grandorii

M-am lămurit repede și cu serialele și filmele de pe Netflix, mediocre și submediocre, făcute după rețete, tipare răsștiute, cu aceleași subiecte întoarse pe toate părțile, așa că revăd, uneori, filme mai vechi, dar bune, valabile oricând. Zilele trecute am dat peste „Toţi oamenii regelui”, o ecranizare (un remake, de fapt) a unui roman celebru, cu acelaşi titlu, al scriitorului Robert Penn Warren, câştigător al Premiului Pulitzer în 1946. Nu am citit cartea, dar la film m-a atras formidabila distribuţie, în primul rând, cât şi numele regizorului, nimeni altul decât celebrul Steven Spielberg, deținător de două premii Oscar binemeritate. Iar actorii sunt Sean Penn, Jude Law, Anthony Hopkins, Kate Winslet, Mark Ruffalo. În rolul principal, cel al unui „ţărănoi” din sudul Americii, din Louisiana anilor ’30, care ajunge guvernator, colțurosul Sean Penn are o interpretare de-a dreptul electrizantă. Chiar dacă unele accente sunt cam cabotine, actorul este absolut uluitor prin carismă şi prin versatilitate. Personajul său, Boss, Willie Stark este conturat extraordinar de veridic, Penn ducând tot filmul în spate. Deşi şi Jude Law, în rolul unui jurnalist, tip inteligent şi frumos, de origine aristocratică, este foarte bun. Băiat arătos, dar nefericit în amor. După un mariaj eşuat, când se reîntâlneşte cu fosta lui mare iubire din adolescenţă, el îşi rezumă cam aşa experienţa defunctei căsnicii: multe cearceafuri mototolite şi ură neexprimată, apoi niciun cearceaf şifonat şi ură exprimată. Chestie cu valabilitate general umană. Ce să mai vorbesc despre cele câteva scene în care Anthony Hopkins vine cu întreaga lui seducţie, adevărată artilerie grea? Cu înfăţişarea lui de domn, mai precis, de Sir, cu fascinanta sa privire albastră, venită parcă de departe, cu jocul său atât de subtil. E un tip de actor care aduce personajul la el, îl amprentează cu personalitatea lui magnetică. Spune despre el (în memoriile sale), cu un umor cinic, că a fost un băiat tare rău, „crescut în iad”, dependent de alcool, băut în cantităţi uriaşe, aproape mortale, „ un singuratic, un antisocial, care nu avea habar de nimic”. Pentru a conchide sec: „ De aceea am devenit actor…” Spune că a luat viaţa ca un joc, trăind-o cu patos, cu multe căderi şi reînvieri, dar şi cu ceea ce defineşte un om de caracter, cu mândrie şi stoicism. Această mândrie aristocratică, perdantă, acest special simţ al onoarei sunt şi caracteristicile judecătorului sinucigaş pe care-l interpretează în „Toţi oamenii regelui”. Un film despre puterea care corupe, despre adâncurile şi hăţişurile sufletului omenesc. Dar și despre idealism, dragoste, puritate şi trădare. Filmul reface o epocă, având imagini şi scene foarte expresive, cu un parfum al lor, chiar dacă uneori e cam lent, cu câteva lungimi. Vorbind despre lumea politică, despre preţul plătit pentru orice ascensiune forţată, despre ambiţii disproporţionate şi delirul grandorii, boala dictatorilor dintotodeauna, despre demagogia populistă şi manipulare, filmul este, fără nicio îndoială, foarte actual. Iar jocul actorilor este unul care susţine admirabil toată „filosofia” acestei crude poveşti despre mărire şi decădere, în fond, despre „marele mecanism”, cum îl numea Shakespeare, care se repetă de când lumea. Puterea absolută corupe absolut, e ceea ce se vede foarte bine în acest film.