De când?
Dintotdeauna! Sensul moral a fost şi rămâne precumpănitor: dragostea este una dintre cele trei virtuţi teologice, pe lângă credinţă şi nădejde. Strict calendaristic, s-a considerat că ziua de 1 sau cea de 3 martie este, la români, capul de primăvară, când se crede că se logodesc păsările cerului, dar şi cele domestice. De aici a fost lesne să intre în obişnuinţele oamenilor, care au imaginat o sărbătoare a erotismului, oficiată nu de o zână, ci de… un zân pe nume Dragobete.
Cum e?
Legendele spun că „Dragobete (Iova) era fiul babei Dochia”, fapt ce ne determină să admitem o relaţie mitică petrecută înaintea „botezului” său. Evident, era tânăr, puternic, chipeş şi milostiv, ceea ce câştiga încrederea fetelor. În ziua de Dragobete – 24 februarie –, femeile hrăneau păsările domestice cu produse erotogenice, iar vietăţilor cerului le aruncau pe acoperişul casei grâu, orz, secară sau mei. În această zi nu sunt permise sacrificarea păsărilor de curte şi vânatul.
Scenariul zilei
Înainte vreme, tineretul îşi dădea întâlnire pe culmile din apropierea satului: fetele culegeau flori timpurii, iar băieţii adunau vreascuri pentru aprinderea focurilor. Spre amiază, se întorceau în goană spre sat, flăcăii încercând să prindă una sau alta dintre fete. În Mehedinţi, această urmărire poartă numele de zburătorire.
Fraţi şi surori…
Tot sub zodia Dragobetelui se practicau însurătăţirile (între fete) şi înfrătăţirile (între băieţi), amintind de personajele din basme: fraţi de cruce/surori de cruce. Obiceiul este descris de Petru Caraman, care vorbeşte şi de reversul procesului: desfrătăţitul/dessurătăţitul.
Dar dragostea?
Este la locul ei şi, mai mult decât atât, se multiplică. Greu acceptăm pluralul acestui substantiv, dar el există. Un alt cercetător al credinţelor de la noi, Romulus Vulcănescu, îl prezintă pe Fărtat (cândva, una cu Nefărtatul), care „a dat drumul în lume Dragostelor – făpturi mitice, feminine mai ales”, create pentru a înlocui „dorinţele trupeşti prin cele spirituale”. Din familia zânelor, Dragostele stimulează „respectul, buna-cuviinţă şi omenia”.
Pecetluiri lirice
Libertatea imaginaţiei a produs jucăuşele plurale atât în poezia populară („De n-ar fi ochi şi sprincene,/N-ar mai fi păcate grele,/Nici dragoste tinerele”; „– Şi de ce vii, dorule?/– Să-mpărţim dragostele”), cât şi în cea cultă de ieri („Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre/Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre” – Mihai Eminescu) şi de azi („Doamne de ce mi-ai tăiat/mâinile dragostele/au căzut ca pleoapele/au foşnit ca frunzele/aştept ciungă la fereastră/mâinile nu vor să crească” – Irina Mavrodin; „Trupul din lut,/Oasele din piatră,/Ochii din mare,/Frumuseţile din soare,/Dragostele din vânt,/Vântul de la duhul sfânt” – citat de Nicolae-Dan Fruntelată). Alteori pluralul are ţinte comerciale: „CITIŢI «Mite», roman de E. Lovinescu! Toate dragostele lui Eminescu, într-una singură, la Editura «Adevărul»!” (reclamă în ziarul „Dimineaţa” din 6 ianuarie 1935).
Dragostea, azi
Să deschidem DEX-ul pentru a afla cât de… receptivi suntem noi, românii, la orientările de prin alte colţuri ale lumii. Aşadar, prima ediţie a celui mai popular dicţionar al limbii române, cea din 1975, defineşte dragostea drept „sentiment de afecţiune faţă de o persoană de sex opus”, iar ultima, din 2016, face economie de cuvinte: „sentiment de afecţiune faţă de o persoană”. (Mai clar, ediţia din 2009 încă păstrează sintagma „de sex opus”, care dispare începând cu anul 2012.) Mare noroc avem de înţelepciunea tradiţională a românului!
