Privind la spectacolul nebun al Lumii, un spectacol în care mai găsim doar urme palide ale moralei autentice, mă gândesc din ce în ce mai mult la pilduitoarele gânduri ale lui Walt Whitman: „Cred că m-aş întoarce să trăiesc cu animalele,/Sunt atât de placide şi sigure de sine,/ Stau şi mă uit la ele îndelung./Ele nu-şi ies din fire şi nu se plâng de soarta lor,/Nu cunosc nopţile albe de veghe şi lacrimi pentru păcatele lor,/Nu-mi fac greaţă discutând despre datoria lor faţă de Dumnezeu,/Nici unul nu-i nemulţumit, nici unul nu-i apucat de patima proprietăţii,/Nici unul nu-ngenunchează înaintea celuilalt,/Nici înaintea vreunui strămoş care a trăit cu mii de ani în urmă,/Nici unul pe faţa pământului nu este respectabil sau mizerabil.”
Darwin ne-a spus că nu există o diferenţă fundamentală între om şi animalele superioare din punct de vedere al facultăţilor mentale, întrucât animalele inferioare, ca şi omul, simt plăcere şi durere, fericire, suferinţă. Darwin s-a înșelat. Nu a ținut seama de faptul că animalele sunt locuite și de morală. Ne consiliază fericit, din această perspectivă, și Dostoievski, cel care ne sugera că nu trebuie să ne mândrim cu superioritatea noastră faţă de animale, întrucât, ele nu au păcat, în vreme ce omul… „…dar tu, cu măreţia ta, pângăreşti pământul prin existenţa ta şi îţi laşi urmele prostiei după tine – aceasta, e adevărată pentru aproape fiecare dintre noi!”, zice un personaj dostoievskian.
Nu întâmplător, starețul Zosima, din „Frații Karamazov”, ne îndemna „Iubiţi dobitoacele: către ele şi-a îndreptat Dumnezeu mai întâi gândul şi le-a hărăzit o bucurie senină. Nu le-o stricaţi şi nu le chinuiţi, feriţi-vă să le răpiţi bucuria de a trăi, spre a nu sta împotriva celor lăsate de Dumnezeu.” S-a spus despre animale că nu ucid de plăcere. Omul este singura ființă pe care moartea, cruzimea, tortura îl amuză.
La trecerea dintre ani am fost bulversat de tot felul de forme de violență umană: de la violența verbală a politicienilor noștri (chiar în zilele de sărbătoare religioasă), la violența acaparării de bunuri și până la avalanșa de crime, atentate, sinucideri etc. Poate că și de aceea m-a tulburat mult întâlnirea cu „Anatomia distructivității umane” (Editura Trei, 2015), cartea filosofului-psiholog german Erich Fromm, cel care, aruncând în jocul analizei elemente de neurofiziologie, antropologie, preistorie, etologie și psihanaliză, nu trimite accente doar pe sadismul oficial impus de Stalin sau pe „necrofilia” lui Hitler, ci și pe agresivitatea umană, în general.
Comparându-le pe animale cu omul, acesta afirmă că ,,animalelor (…) nu le place să provoace durere și suferință altor animale și nu ucid «fără motiv».” „Dacă agresivitatea umană ar fi, mai mult sau mai puțin, la același nivel ca a altor mamifere – în special ca al rudei noastre cea mai apropiată, cimpanzeul – societatea umană ar fi mai degrabă pașnică și nonviolentă”, conchide Erich Fromm. Și iar mă întorc la Wat Whitman: „…Nici unul nu-i nemulţumit, nici unul nu-i apucat de patima proprietăţii,/Nici unul nu-ngenunchează înaintea celuilalt,/Nici înaintea vreunui strămoş care a trăit cu mii de ani în urmă…”
De ce nu învățăm, oare, nimic de la animale?…
