Până pe la finele Evului Mediu, dezvoltarea Țărilor Române nu a fost diferită de ce a celorlalte țări europene, dacă facem abstracție de îmbogățirea prin jaful Lumii Noi a Spaniei și Portugaliei. Ulterior, însă, pe măsură ce Occidentul trece masiv spre Capitalism, concentrându-se pe industrie și mai puțin pe agricultură, încep să apară și să se accentueze diferențele față de estul continentului.
Am văzut că, la noi, trecerea de la economia naturală (în care fiecare își producea tot cea avea nevoie) la economia de schimb începe să se producă după Tratatul de la Kuciuk Kainargi și se accentuează după Pacea de la Adrianopol, când grânele românești încep să ia, masiv, calea Occidentului. Dar Principatele Dunărene rămân multă vreme țări preponderent agrare. Industria este nesemnificativă.
Acest lucru a afectat, pe de o parte, țărănimea, care nu are alternativă și rămâne să lucreze pământul în condiții extrem de grele, arendașii neavând motiv să treacă la o agricultură intensivă câtă vreme aveau forță de muncă extrem de ieftină. Fără o industrie națională nu există o piață națională; produsele manufacturate vin din import, din Anglia, Franța, Germania sau Austria.
Chiar după ce se accelerează dezvoltarea economică, după anii 1880, industria românească tot nu ajunge să satisfacă cererea internă. Prin urmare, România exportă grâne ieftine ca să cumpere mărfuri industriale scumpe. Dar mai e și un alt aspect. În afară de faptul că forțele politice românești nu au vrut sau nu au putut să creeze o industrie națională performantă, nici forțele externe nu doreau ca România să se industrializeze.
Iată, așadar, un “plan Valev” aplicat de Occident țării noastre prin secolele XVIII-XIX. O industrie națională ar fi însemnat că firmele occidentale nu și-ar mai fi vândut produsele pe piața românească. Mai mult, Franța și Anglia aveau nevoie ca România să vândă cât mai multe cereale pe piața externă pentru ca țara să-și plătească împrumuturile și importurile de armament; o trecere de la o țară agrară la una industrială punea în pericol rambursarea creditelor. Germania, pe de altă parte, așa cum s-a văzut în condițiile Păcii de la București, de la 1918, voia să păstreze România o țară agrară, să-i ia petrolul și să-i desființeze industria manufacturieră în folosul celei nemțești, cum scrie Lucrețiu Pătrășcanu.
Iată că, după 100 de ani, voința Germaniei s-a împlinit.
Nici interesele franceze sau britanice nu sunt în pericol, numai la masă a ajuns să se așeze și să se infrupte și SUA. De ce e România o țară săracă? În primul rând pentru că aceia care o conduc, la fel ca acum 200 de ani, nu văd mai departe de ziua de mâine și preferă să jefuiască tot ce pot într-un timp cât mai scurt. Și, în al doilea rând, pentru că “partenerii strategici” au nevoie de o țară săracă și înapoiată pe care să o poată mulge și ei in voie, fără să le facă vreo concurență periculoasă produselor pe care ni le exportă.
