Dana Cristina Călțaru, medic primar, doctor în științe medicale, fost șef secție Oftalmologie a Spitalului Județean de Urgență Bacău, actualmente manager interimara al SJU, a fost o prezență discretă în mass media. Bunul său renume a rezultat din calitatea actului său medical, a fost o ca o reclamă purtată din gură în gură de la un pacient la altul. De curând, dna. Câlțaru a fost numită manager interimar la Spitalul Județean de Urgență Bacău, o instituție vitală pentru toți băcăuanii. De aceea, cititorii noștri trebuie să știe cine va răspunde, în bună măsură, de sănătatea lor.
Oftalmolog din întâmplare
– Ce v-a făcut să vă îndreptați pașii către o specializare atât de pretențioasă?
– O întâmplare absolut banală. Se pensionase o doamnă doctor care era specialistă în acestă ramură la spitalul din Onești. Și pentru că familia mea era în Onești și voiam să ajung medic rezident acolo, am optat pentru această specialitate. Fără să bănuiesc ce complexitate și ce provocare continuă este oftalmologia. Și este provocare continuă datorită dezvoltării accelerate a tehnologiei în domeniu, apariției unei tot mai performante aparaturi de investigație, de intervenție chirurgicală și, implicit, a unor noi tehnici chirurgicale.
– Chirurgia oftalmologică a fost mereu una de înaltă finețe. Dar nimeni nu se naște practician, așa că trebuie învățată. Dvs. când ați operat pentru prima dată?
– După terminarea facultății am făcut un an de stagiatură, apoi am dat examen de rezidențiat. Am făcut rezidențiatul și apoi am început să operez, prin ’95-’96. La Onești. La Bacău am venit în 2007, când am dat examenul de intrare în spital. Apoi am dat mai multe examene de șef de secție. Asta pentru că la anumite intervale posturile de șef de secție se scot la concurs și se face și o verificare a nivelului științific al celor care aspiră la funcție, dar și a indicatorilor economico-financiari a activității pe care au depus-o acolo. Avem un contract de administrare și trebuie să demonstrăm că suntem capabili să îmbunătățim serviciile, să le diversificăm, să fim profitabili. Eu m-am străduit să aduc în secție aparatură performantă și am și reușit. Cred că suntem, ca dotare, la nivelul clinicilor universitare din țară. Și ca să dezvolt acest subiect, investițiile au avut mai multe surse de finanțare: fonduri europene, de la Consiliul Județean și din alte surse atrase de echipa managerială condusă de dl. Adrian Popa.
– Cât de mult diferă cum vă faceți meseria acum, față de cum o practicați la terminarea facultății?
– Diferă enorm, pentru că tehnologia a progresat enorm. De exemplu, tehnica chirurgicală pentru chirurgia cataractei a dezvoltat aparatele cu ultrasunete, care ajută la fragmentarea cristalinului, în felul acesta scăzând timpul de intervenție, micșorând incizia, ducând la un timp de recuperare mai scurt și cu riscuri mai mici. Practic, rezultatul intervenției devine mult mai predictibil.
– Și cum se făcea înainte?
– Se deschidea ochiul, se făcea o incizie de o anumită dimensiune, după – trebuia puse fire de sutură, pacientul trebuia să stea pansat o perioadă mai lungă. Acum, primește pansamentul doar pentru o zi, iar apoi este independent aproape sută la sută să-și reia traiul normal, să lucreze.
– Cum se deprindeau tehnicile chirurgicale în oftalmologie? Dvs. cum le-ați deprins?
– Există o curbă de învățare. Dar, fiecare cu norocul lui. La mine a fost o chestiune de perseverență, de mare dorință de a depăși piedicile. Am învățat mai mult singură, desigur, observându-mi profesorii la lucru. Iar apoi, prin practică, am căpătat experiență.
– Experiența o împărtășiți, la congrese, cursuri…?
– Sigur că da! Este chiar o onoare pentru mine și toți colegii mei să prezentăm, în numele Spitalului Județean Bacău, ceea ce am reușit. Am avut lucrări despre tehnici, rezultate, reușite… Secția noastră are un nivel bun.
„Depășim multe secții de oftalmologie din țară”
– Comparativ cu echipele din celelalte 40 de județe, cum stați?
– Eu cred că da și că la momentul actual depășim multe secții de oftalmologie din țară. Asta și pentru că în Bacău suntem la un nivel de pregătire foarte bun, colegii mei și cu mine. Și m-am străduit în sensul acesta, dând fiecăruia un culoar să învețe, să se perfecționeze continuu.
– Există operații care nu se pot face în Bacău și v-ați dori să se facă?
– Da, intervențiile pentru chirurgia retinei. Dar așteptăm să se încheie specializarea unora dintre colegii noștri care își doresc să ajungă la acest grad de performanță. E nevoie de timp și de răbdare, de respectarea acelei curbe de învățare, lucru deloc ușor.
– Puteți spune care a fost cel mai dificil caz pe care l-ați rezolvat sau care v-a impresionat cel mai tare?
– În general, cazurile de care spuneți sunt cele cu traumatisme, fiindcă ne implică emoțional. Îmi aduc aminte că a venit într-o noapte un copil de vreo 18 ani. Se urcase băut la volan și a intrat cu mașina într-o căruță cu lemne, alegându-se cu ambii ochi praf. A fost o muncă extraordinară și de multe ore să reconstituim, ca să poată avea o vedere utilă, să nu devină infirm, pentru că era foarte tânăr. M-am întrebat ce s-a mai întâmplat cu el, pentru că nu a mai revenit după aceea în spital. L-am întâlnit de curând și am înțeles că acum conduce o mașină. Adică s-a rezolvat.
– Există în societate tot felul de discuții legate de diagnosticele greșite puse de medici și mulți din public acuză că sunt dese astfel de cazuri. E valabil și pentru oftalmologie?
– Nu, sunt foarte rare. Nu prea am întâlnit astfel de cazuri. Nu asta este marea problemă în oftalmologie, ci întârzierea cu care ne sunt trimiși anumiți pacienți. Diagnosticul cu care îi preluăm este corect, dar pacienții ajung cam târziu. În astfel de situații, încercăm să recuperăm timpul printr-un tratament imediat.
Controale: copiii – de la 3 ani, adulții – la fiecare doi ani
– Dacă este să vorbim despre timp, când ar trebui copiii să facă un control oftalmologic. Când ar fi cel mai potrivit? Dar la vârstnici?
– Primul control pe care îl fac copiii este la o lună de la naștere. Dar, categoric, nu este pentru acuitate vizuală. După aceea, în jurul vârstei de 3 ani și jumătate este bine de mers și de făcut un control, asta dacă nu cumva părinții deja sesizează o problemă, cum ar fi un strabismul. Pe la 4 ani jumătate sau 5, ar mai fi nevoie de un control. Și cât timp va fi școlar, mai trebuie monitorizat din când în când, pentru că poate să apară acea miopie școlară, determinată și de utilizarea în exces a computerului, laptopului sau tabletei. Vârstnicii, cam o dată la doi an ar trebui să facă un examen complet, care să includă măsurarea tensiunii intraoculare și examinarea fundului de ochi.
– Cu ani în urmă, cam un singur elev dintr-o clasă avea nevoie de ochelari. Acum, cam unul singur nu are. Au aceste device-uri un efect atât de distructiv?
– Categoric, au. Dar mai există acum și o adresabilitate crescută, adică a crescut considerabil numărul oftalmologilor, iar lumea a devenit mai conștientă că trebuie să se controleze și trateze. Erau și înainte mai multe cazuri decât în aparență, dar copiii ajungeau mult mai rar la oftalmolog.
„Nu există medic care să nu fi făcut sacrificii”
– Cum ați reușit să echilibrați activitatea profesională cu viața de familie?
– Sacrificând, într-o măsură, viața de familie. Reducând din timpul în care trebuia să fiu cu copiii. Mă rog, am încercat să mențin un echilibru. Dar mi-aduc aminte cât de greu mi-a fost când fetița mea avea doi ani și jumătate, iar eu plecam la rezidențiat, și fetița mea alerga după tren, plângând. Și mi se rupea inima. Dar… Au fost sacrificii și eu cred că nu există medic care să nu fi făcut sacrificii. Mai ales în conjuncturile pe care le-am prins. A existat o perioadă grea, în care medicii erau destul de prost plătiți, dar era obligatoriu să avem mereu acele cursuri de educație medicală continuă. Și nu numai cerințele forurilor superioare te împingeau la educație continuă, ci mai ales te mâna din spate această dezvoltare tehnologică de care spuneam. Trebuia să te menții în trend cu utilizarea aparaturilor noi, cu investigațiile și cu noile tehnici chirurgicale. Dar, pentru asta, congresele costau bani, la fel și deplasările sau cărțile… Nu pot să mă plâng, dar nu a fost ușor pentru noi. Acum, e mai bine pentru medici, mai simplu.
– Copiii dvs. merg pe același drum?
– Băiatul meu este rezident oftalmolog în anul al doilea, la București. Fetița a făcut Dreptul și lucrează într-o multinațională. Ea a ales alt drum decât medicina. Mă bucur că am intrat cu fiul meu într-o sală de operație – el deocamdată doar asistă. Dar este pe mâini bune, învățat de foștii mei colegi, care sunt acum profesori universitari, conferențiari… Sper să aibă un drum mai ușor decât al meu și să performeze mai mult decât mine.
– Cum împăcați îndatoririle manageriale cu activitatea de chirurg, la care nu ați renunțat?
– Greu! Acum învăț! A trebuit să renunț la o mare parte din activitatea pe care o desfășuram în privat, deoarece aș fi fost în incompatibilitate cu funcția de manager al Spitalului Județean, chiar și interimar, cum sunt eu. Așa că îmi împart timpul între intervențiile chirurgicale la pacienții care vor ca eu să îi operez și activitățile manageriale. Învăț de la colegii mei din echipa managerială și de la fostul manager, care are generozitatea de a mă sprijini. Fără ajutorul lor, chiar nu știu dacă aș putea. Când merg pe lângă spital și văd cât e de mare, mă sperii puțin.
– Cum vă ajută experiența de medic în management?
– Este un avantaj, dar și un dezavantaj. Ai tendința să fii apropiat de colegii tăi, pentru că le cunoști foarte bine problemele și îi cunoști de 15 ani. Pe de altă parte, ai datoria să fii mai rece și să privești situația din spital și din punct de vedere economic sau din punct de vedere al pacienților. Iar atunci canalizezi mai multe energii către porțile de intrare în Spital, cum ar fi UPU sau Ambulatoriul. Totul pentru ca timpul de așteptare la consultații sau la tratament să fie cât mai mic, iar pacienții să fie mulțumiți. Trebuie să am în vedere că fiecare vine la spital apăsat de propria lui suferință. Nu este ca și cum ai sta la coadă la bancă. La fel, la UPU, e normal ca fiecare om să-și considere propria suferință ca fiind prioritară, deși nu avem capacitatea de a-i băga pe toți în față. De aceea, trebuie multă diplomație și răbdare din partea întregului personal medical. Asta doresc să fie o constantă a noastră. Și mai precizez că eu văd acest proiect ca o datorie pe care o am față de Spital, nu ca pe o cunună de lauri. Este extrem de serios și de important ce se întâmplă într-un spital. E imperios necesar să meargă bine, de aceea încerc să iau modelul altor colegi care sunt și medici, și manageri de succes.
– Aveți un model concret?
– Desigur, cel mai apropiat și bun este al dlui. dr. Cotârleț, de la Moinești, care conduce de mult timp un spital care merge foarte bine. Și sigur că este un model pentru noi.
SJU Bacău se dezvoltă în continuare!
– La ce schimbări în bine ne putem aștepta în următoarea perioadă, la SJU Bacău?
– Sunt proiectele deja demarate. Cum ar fi integrarea clădirii Spitalului Municipal în Spitalul Județean, într-un timp mai scurt decât este prevăzut în proiect. Ne dorim să terminăm șantierele începute, în primul rând de la Pediatrie, clădirea în care va funcționa Chirugia Pediatrică. La fel, și pentru Recuperarea Pediatrică. În planul activității, mi-aș dori ca pacienții să fie mulțumiți, dar nu numai de actul medical, ci și de felul în care se rezolvă formalitățile lor. În momentul în care au toate actele necesare, la noi trebuie ca totul să meargă foarte repede, cu promptitudine și amabilitate. Dar, fac o paranteză, de multe ori pacienții vin fără hârtiile necesare și nu putem să ne ocupăm de ei. Pentru că și noi suntem verificați și trebuie să decontăm legal toată activitatea noastră. Suntem întrebați, în folosul cui și de ce așa? Or, unii pacienți vin fără măcar un act de identitate, ca să nu mai vorbim de altele. Reluând, ca manager interimar nu pot să am o viziune pe termen lung, dar continuăm proiectele dlui. Adrian Popa, care a fost un manager foarte bun și care este regretat de mine și de majoritatea colegilor mei.
– Se tot vorbește că sistemul medical românesc este în criză de personal. Nu sunt medici suficienți, nu sunt asistenți suficienți…
– Această problemă nu va fi rezolvată niciodată într-o manieră totală. Mereu va fi loc de mai bine. Dar, la noi, au fost acoperite aproape toate specialitățile și ne îmbunătățim structura în continuare. O să avem și un hematolog, un chirurg cardiovascular sau mai mulți și ne gândim și la cardiologie intervențională, adică ne dorim să fim în pas cu alte spitale. Totul pentru ca pacienții să poată fi tratați aici, să nu fie nevoiți să plece în altă parte, decât în cazuri extreme. Iar pentru acele cazuri, avem heliportul, care pentru unii a fost controversat, dar care a salvat deja vieți. Iar asta contează cel mai mult.
– Există în toată țara această problemă a agenților patogeni intraspitalicești. În Bacău e chiar mai mult, a devenit o legendă înfricoșătoare de-a lungul anilor. S-au făcut pași înainte în combaterea acestor infecții căpătate în spital?
– Există un interes deosebit pentru raportarea infecțiilor nosocomiale, iar colegii noștri de la serviciul de prevenire a acestor infecții muncesc foarte mult pentru a le depista și limita. Și trebuie precizat că nu există în lume un spital fără astfel de agenți patogeni. Dar, peste tot, este o muncă grea să le limităm cât mai mult posibilitatea de a-i contamina pe pacienți. La noi, la Bacău, situația este la același nivel cu spitale care au o reputație foarte bună. De fapt, nu a fost niciodată la nivelul atât de rău pe care l-au trâmbițat unii.
Marius FUNDULEA
