O dată cu prima desprindere a omului de pământ prin metode tehnice au apărut şi cei care au dorit să vadă cu ochii lor minunea. Or fi fost şi unii care, ca şi în zilele noastre, doreau să fie de faţă când “nebunul îşi va rupe gâtul”, însă marea majoritate veneau să vadă nevăzutul. Aşa a rămas şi peste o sută de ani.

“Aviaţia dă senzaţia!” este un refren care pare la fel de viu şi astăzi dacă e să ne luăm după audienţa pe care o înregistrează mitingurile aeriene an de an. Sunt unii pentru care pasiunea pentru avioane se manifestă pregnant zi de zi. Aceştia sunt spotterii, acei împătimiţi care pot fi zăriţi la gardul aeroportului cu aparatele foto de gât, răbdând cu stoicism frigul sau zăpuşeala, vântul tăios, ploaia sau soarele arzător, aşteptând să apară acea “pasăre de metal” nemaivăzută.

Stau în poziţii uneori imposibile, vânând secunda optimă în care pot surprinde fragmentul de zbor pe care să-l etaleze ca pe un vrednic trofeu. Şi cum Bacăul este un nume de referinţă pentru aeronautica românească, în mod firesc, comunitatea pasionaţilor de plane-spotting băcăuană este una semnificativă. Un membru important al acestei comunităţi este Dan Ştefan, al cărui palmares în acest domeniu este unul de invidiat. Dan este “norocosul” care, de mai multe ori, a surprins momente aeronautice spectaculoase pe cerul Bacăului, cum ar fi realimentarea în zbor a unui “radar zburător”.

El a ales să ni se destăinuie despre pasiunea sa pentru avioane, despre noroc, tehnologie şi despre alte câte sunt pe cer, dar şi pe pământ. (L.M.)

Pasiunea mea pentru avioane cred că se trage din faptul că m-am născut şi am crescut în colţul aeroportului din Bacău. Pe atunci nu era gard şi ne apropiam de breteaua de beton unde pierdeam timpul numărând decolările şi aterizările avioanelor militare şi civile. Aşa am început eu să fac spotting, cu privirea. De altfel, mai târziu, un prieten cu care împărtăşesc aceeaşi pasiune mi-a povestit cum a întâlnit oameni în vârstă care făceau spotting ca în vremurile vechi, adică stăteau pe un scăunel lângă gardul aeroportului, cu binoclul la gât notând în carneţel datele de identificare ale avionului, data, ora şi particularităţile observate. Asta înseamnă spotting ca pe vremuri, când nu existau aparate foto şi obiective performante.

Un timp, pasiunea pentru observat avioanele s-a mai estompat. A venit, însă, momentul când mi-am cumpărat prima cameră foto. Atunci s-a reaprins scânteia şi am revenit la pasiunea mea din copilărie. S-au legat una de alta, cele două hobby-uri, fiindcă, pentru mine, plane-spotting-ul şi fotografia sunt strâns interconectate. Imaginile pe care le surprind mă reprezintă printre cei cu care împărtăşesc această pasiune.

Comunitatea plane-spotter-ilor s-a dezvoltat foarte mult în ultima vreme. În afară, ce puţin, este o mişcare bine conturată şi bine organizată. Şi la noi, în România, această formă de petrecere a timpului liber a început să se dezvolte, să devină mai organizată. Chiar în acest an, la Cluj-Napoca, un grup de entuziaşti au susţinut un seminar pe această temă. A fost un eveniment care a avut invitaţi din domeniu şi ateliere de iniţiere în plane-spotting.

Pentru cei din afara curentului, poate pare ciudat să-ţi pierzi ore întregi, zi şi noapte, la gardul unui aeroport sau aerodrom, numărând avioanele. Eu însă spun că suntem aidoma pescarilor. Nu se rezumă totul doar la captură fiindcă şi aşteptarea, şi împărtăşirea pasiunii cu cei ce simt la fel, toate îşi au rostul lor. Aidoma pescarilor care încep cu o undiţă ca, mai apoi, o dată cu dezvoltarea microbului, să-şi dorească nu-ştiu-ce scule mai performante, şi în comunitatea noastră se petrece acelaşi lucru. Noi am trecut de la simpla aşteptare la marginea pistei la o atentă pregătire prin consultarea datelor publice pe care le accesăm de pe internet de pe site-uri de profil. Astfel, ştim cu aproximaţie la ce să ne aşteptăm, iar şansa de a surprinde o imagine reuşită creşte considerabil.

Să fii spotter nu înseamnă doar să fii pasionat de avioane. În primul rând, înseamnă să ai cei şapte ani de acasă, să fii politicos, să cunoşti legislaţia în ceea ce reprezintă fotografiatul în preajma aeroportului şi să comunici bine cu autorităţile. Cunosc cazuri în care comunicarea defectuoasă s-a lăsat cu amenzi şi chiar cu închisoare. Aşa că e indicat să fii diplomat, să deschizi tu punţi de dialog cu persoanele ce se ocupă cu paza şi siguranţa aeroporturilor.

Dacă ar fi să reduc această “nebunie” a mea la câteva cuvinte, i-aş spune timp pierdut care, totuşi, mă face să mă simt bine. Şi totuşi, atâta vreme cât orele pierdute sunt de fapt o deconectare de tumultul cotidian şi o “încărcare a bateriilor”, aş spune că timpul nu este întru totul pierdut. Acest lucru l-a înţeles şi soţia mea care este de acord cu evadările mele de acasă şi din timpul concediilor petrecute în afară. De fapt, noi, spotterii, formăm o familie în care au loc şi familiile noastre de zi cu zi. Astfel, acţiunea de observare şi fotografiere a aparatelor de zbor se transformă în adevărate picnic-uri la marginea pistei. Aşa, toţi avem de câştigat.