Interviu cu prof. Oana Șiclovan, președinte Asociației ,,Liber la Educație, Cultură si Sport” București, expert în educație non-formală, fost redactor al cotidianului ,,Deșteptarea”, autor de volume cu statut lingvistic și educațional
- Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
- Cuvântul îmi este alinare, prieten desăvârșit. Loial în sculptarea operelor mele: elevii, tinerii. Întotdeauna am căutat lumina din cuvinte și, ca atare, îmi creez experiențe privilegiate. În toate proiectele pe care le scriu și le implementez prin organizația pe care o conduc, Asociația ,,Liber la Educație, Cultură și Sport”, cuvântul a căpătat o dimensiune catalizatoare. Fie că sunt proiecte educative, culturale sau sportive, rolul cuvântului este esențial în sculptarea și formarea copiilor, tinerilor, adulților care participă la activitățile ONG-ului nostru. Caut, prin cuvânt, să scot la iveală tot ce e mai bun și mai frumos dintr-o persoană. Nașterea cuvântului necesită trudă, implicare, emoție. Este eliberare. Calm și zbucium laolaltă. Declanșator de artificii și energie. Aducător de ploi și soare. Încifrare și decriptare. Joc și unealtă în formarea oamenilor cu care lucrez. Cuvântul este eșafodajul proceselor de învățare, dezvățare, reînvățare. Am momente când încerc impulsuri diverse, care pot coexista și care se pot opune. Când mă aflu în această stare semi-haotică, cuvântul devine eliberator. Și nu numai pentru mine, ci și cu oamenii pe care-i am în preajmă. Bunăoară, când am organizat Concursul Național de Caligrafie, am descoperit cum cuvântul scris a devenit eliberator de emoții, trăiri, gânduri ascunse, talent nedescoperit. Am identificat puterea miraculoasă a cuvântului scris. Terapie pentru mulți, pe care o recomand cititorilor noștri. Puterea unui cuvânt o percep colosală. Este un instrument al lui Dumnezeu oferit și mie, ca zămislire a Acestuia, iar eu îl folosesc pentru valori precum educarea, vindecarea, mi-as permite sa spun, chiar salvarea. Da, sunt de părere că marele merit al unui cuvânt este să salveze, să elibereze. Omul și oamenii.
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul risipitor sau Fratele său?
- Dacă îmi permiteți, aș renunța la disjuncția ,,sau”, care mă obligă la o alegere. Prefer copulativul ,,și” pentru a mă aduce într-o zonă de confort. Ar fi ingrat din partea mea să nu recunosc variatele valențe ale parabolei Fiului risipitor. La Clubul de Dezbateri din cadrul aceluiași ONG, Asociația ,,Liber la Educație, Cultură si Sport”, am folosit această parabolă pentru un brainstorming în rândul tinerilor. În proiectul Erasmus Plus ,,ToLERaNce”, cofinanțat de Uniunea Europeană, chiar a fost un minunat exemplu de referință la ideea de toleranță părintească și la limitele acesteia (dacă există aşa ceva). Am coordonat în acest proiect tineri europeni, români, bulgari, italieni, precum și africani, din Kenya, Senegal, Africa de Sud. Tumultul de experiențe, de efervescență a ideilor, de puncte de vedere atât de diferite, toate acestea mi-au dovedit că în fiecare dintre noi există un fiu risipitor, precum si percepția fratelui său. Pentru mine, rătăcirea, ieșirea din tipare, regăsirea, răzvrătirea, iertarea mi-au fost pietre de temelie într-o reconversie morală.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
- Sunt o zămislire a lui Dumnezeu. O sumă de evenimente, emoții, pasiuni, visuri. Vorbesc cu și prin Pentru mine, un postulat. E o constantă. O raportare la fericire, la comunicarea supremă, o transcendere de la nimic la TOT, o depășire a limitelor cunoașterii experimentale, perceptibile. Născută fiind în comunism, din părinți atinși de ateismul vremii, am avut marele noroc al unei persoane-lumină în viața mea, Bunica din partea mamei, icoana mea pe pământ. Ea a fost cea care m-a învățat să vorbesc cu Dumnezeu. Ea a fost cea care mi-a arătat cum să vorbesc prin Dumnezeu. Mă simt o norocoasă. O răsfățată a destinului, pentru care sunt recunoscătoare. Dacă va referiți prin acel ,,uneori” la momentele de cumpănă, grave, cu impact masiv, de obicei dureros, asupra existenței, cu siguranță invocările apar amplificate. Revelația unei realități sacre, a unei lumi nevăzute devine plasă de salvare. Epifania glorioasă aduce lumină, iertare. Sunt de părere că Dumnezeu ni se arată necontenit, însă nu e obligat să ia forma pe care i-o acordăm noi. Cunoașterea este obscură, fără voie firească. Nu e o cunoaștere, ci o recunoaștere.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
- Întrebarea aceasta mi-a amintit de teoria labirintului autorului ceh Kafka. Labirintul este infernul, este timpul, spațiul, este infinitul. Paradisul este o lume sferică, deplină, în care totul e ,,prezent”; nici finit, nici infinit. Suntem liberi și condiționați în egală măsură. Apropo de subiect, mi-a plăcut scrierea dumneavoastră ,,Prin subteranele dostoievskiene” prin analiza ,,iadurilor si raiurilor”. Mi-ați dat o altă perspectivă. Subterana, nevroza, ruleta, vinovăția, cele patru forme ale iadului dostoievskian – compensate de patru raiuri: credința, iubirea, suferința, speranța. Interesantă abordare. Revenind la întrebare, nu pot asocia viitorului termenii Rai și/sau Iad. Cred mai degrabă într-o coexistență, într-un prezent al acestora. Un prezent continuu, dacă ar fi să preiau o sintagmă a gramaticii limbii engleze. Interesant este că în cultura noastră, în maniera în care predăm, de exemplu categoria gramaticală a verbului în limba română, nu există trimitere la nuanța ,,prezentului continuu”, care apare ca evidență în cultura engleză. Așadar, aș asocia Raiul și Iadul unui prezent. Un prezent continuu cu valențe de viitor, însă nicidecum ,,doldora de real”.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
- Mai puțin ură. Nu cunosc, Slavă Cerului, toxicitatea urii și a valențelor acesteia. O văd, o percep, o recunosc în oameni, însă, indiferent de situație, nu mă las cuprinsă de ură. Trădarea e consecința unui proces de acumulare și asumare, pentru ca, într-un anumit punct, să devină revărsare. Fiind o acțiune asumată, regretele nu-și au rostul. Monstruoasa mașinărie socială impune uneori trădare, dezlipire de ce devine nociv, agravant. Vă dau un exemplu concret. Când persoanele se confundă cu funcția, ba chiar se identifică total cu funcția, alienarea e asigurată. În această situație, trădarea devine eliberare. Un balsam peste o rană făcută voluntar sau involuntar.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- Întrebarea aceasta mă duce cu gândul la sentimentul încercat atunci când am intrat pentru prima oara în Catedrala San Paolo din Roma. Respirația îmi părea zgomotoasă, la fiecare pas îmi era teamă să nu zdruncin măreția, creația. Gândul unei cârpiri esențiale din zămislirea Facerii mă tulbură realmente. Pentru mine, Facerea este una și aceeași cu Creația si Creatorul. Nu aș îndrăzni să caut cârpeli… Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.
- Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– În general, ,,tulburarea” aceasta apare când identific la un scriitor ce aș fi vrut să spun, ceea ce n-am izbutit eu însămi să exprim sau să găsesc într-o altă scriere. Astfel, realizez cum aspectele pe care le-am gândit în mod obscur, au putut fi spuse de alții într-o manieră extrem de limpede. De exemplu, episodul cu Madlena din ,,În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. Autorul francez a reușit să exprime ceea ce părea inexprimabil. Atunci, acele versuri/ fraze îmi devin puncte de sprijin. Este marele merit al unei opere să facă inconștientul conștient. Însă, secvența care m-a tulburat de copil, care mă tulbură și-n prezent (și-n prezentul meu continuu) este varianta blagiană multa paucis a fețelor vieții:
Copilul râde:
,,Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
,,Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
,,Iubirea şi jocul meu e-nțelepciunea!”
