Ce atitudine aveți atunci când un ins calificat în… nimic, rătăcit în slujbe suspecte sau lipsit de slujbă, trăind din mila jenantă a celor pe care-i sărută etern știți dumneavoastră unde, vă terfelește prin tot felul de fițuici imunde? Este o întrebare pe care mi-au adresat-o mulți.
De regulă, răspund simplu: „Nu mă interesează măscăricii umpluți cu păreri”. Ați recunoscut aici, desigur, glasul celui care-i privea sarcastic pe acești coate-goale ai bunului simț: Schopenhauer. Alteori, ofer ca sfat un înțelept proverb turcesc: „Dacă te îndrepţi spre un ţel şi începi să te opreşti din drum ca să arunci cu pietre în fiecare câine care latră la tine, atunci nu vei ajunge niciodată la ţelul tău”. Dacă unii au timp, dezvolt, ca răspuns la întrebare, un gând atitudinal al prietenului meu Dostoievski… Semnând Kastorski, un ins umplut cu venin îl critica pe Dostoievski. Făcuse, aidoma psihopaților legați astăzi ciudat de condei/ tastatură, o adevărată pasiune turbată din asta, deși insul nu era calificat în gazetărie, literatură, estetică, filosofie, psihologie… Cu toate că evita să intre în dialog cu asemenea lichele, Dostoievski i-a răspuns, totuși, acestuia… El îi amintește măscăriciului care mustea de păreri aiurea celebra epigramă a lui Puşkin, „Cizmarul. Parabolă”, despre care zice că i se potriveşte minunat: „Văzând într‑un tablou nişte sandale,/ Cusururi un cizmar le şi găsi,/ Iar pictorul le îndreptă. «Îmi pare,/ Continuă cizmarul a cârti,/ Că faţa‑i strâmbă»”. După care zice: „«Iar sânii‑s goi şi‑mpinşi prea înainte»./ Îi spuse‑atunci Apelles: «Tu, amice,/ Nu judeca mai sus de‑ncălţăminte»”.(„Jurnal de scriitor”, vol. I, Iași, Editura Polirom, 1998, p. 105) Pentru a fi sigur că trimiterea la pictorul grec trăitor în cea de a doua jumătate a secolului al II‑lea î. H. este pricepută, Dostoievski îi spune: „Dumneavoastră […] procedaţi exact ca acest cizmar, cu diferenţa că nu […] aţi putut găsi […] vreun cusur nici măcar la sandale, ceea ce, sper, v‑am demonstrat temeinic”. (ibidem) Și, pentru ca acesta să conștientizeze impostura care‑l locuieşte, Dostoievski îi mai spune: „Ca să înţelegeţi ceva din sufletul omenesc şi să judecaţi «mai sus de-ncălţăminte», e nevoie de mai multă erudiţie în altă direcţie, de mai puţin cinism […], de mai puţin dispreţ faţă de oameni, mai puţină lipsă de respect faţă de ei şi indiferenţă. Este nevoie de mai puţină cupiditate libidinoasă, de mai multă credinţă, speranţă şi iubire!” (ibidem) Buddha spunea că „lumea fenomenală este un foc continuu arzând, alimentat de flăcările cupidității”. Și-atunci, ce facem? Să ne luptăm cotidian cu eterna cupiditate? Eminescu vorbea despre „cupiditatea demagogilor” și „suficiența nulităților” și ne îndemna să urâm aceste erori ale naturii. Dacă o astfel de eroare umană ar putea pricepe măcar un rând din Kant, i-aș recomanda să citească zicerea aceasta din „Metafizica moravurilor” (în „Scrieri moral‑politice”, București, Editura Științifică, 1991, p. 278): „…cine se face vierme nu se poate plânge apoi că a fost călcat în picioare”. Kant avertizează că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Se va găsi cineva, poate chiar destinul, ca să-l pedepsească pe acest avorton al naturii.
