Pe vremea aceea, calendarul era bine bătut în cuie: nu vedeai urși decât pe 31 decembrie, în nici un caz de Crăciun. De Crăciun se mergea cu Steaua și, în ajun, cu „Moș Crăciun cu plete dalbe”. Pentru ultima zi a anului ne pregăteam din timp cu clopoței, tobe și, cine avea, cu buhai. Buhaiul era un cilindru de lemn sau metal, care la un capăt avea o bășică de porc de care erau prinse fire din coada unui cal care se stropeau cu borș. Când trăgeai de coada de cal se auzea un zgomot care era amplificat de cilindrul ce îndeplinea rolul unei cutii de rezonanță. Cel mai greu era de găsit părul de cal; în loc de bășică de porc mai puneam nailon. În principiu, cu uratul se mergea spre seară, că am pățit de câteva ori ca Ion Creangă, să fiu ușuit de niște gospodari pe motiv că am venit să-i ur prea pe la amiază. Obiceiul locului era că nu poți să mergi să colinzi înainte de Capra Mare. Capra mergea întâi la Primărie și era jucată după ce se plătea o taxă modică. Flăcăii care făceau Capra Mare tocmeau din timp muzicanți, pentru că nu se mergea, așa, numai cu un fluier și unul cu tobă; trebuia să fie acordeonist, toboșar serios, violonist, trompetist și saxofonist. Muzicanții erau tocmiți de la Crăciun până la Bobotează și primeau casă, masă și bani. Un porc era mâncat numai de ei în perioada asta. Pentru că de Crăciun se făcea horă și bal. Cine mergea la horă sau la bal era obligat să primească de Anul Nou Capra Mare. Altfel rămânea de râsul satului. Și nu avea curajul nici să intre la hora sau balul de Bobotează. Pe lângă Capra Mare mai erau și alți iezi mai mici, dar nici noi, cu clopoțeii, nici ei nu aveau voie să bată la ușile gospodarilor înainte de Capra Mare. Iar cine se încumeta să o joace, trebuia să se aștepte la un efort deosebit pentru că de la amiază până a doua zi dimineață o juca întruna. Iar unii gospodari nu se mulțumeau să li se joace capra în curte, o scoteau și pe stradă, să fie jucată și pentru trecători. Și nimeni nu dădea mai puțin de 100 de lei, bașca vin, cozonaci sau banii lipiți pe fruntea lăutarilor. Noi cu clopoțeii noștri, mergeam pe urma alaiului Caprei Mari și căpătam în cel mai bun caz 10 lei de la cunoscuți, 25 de la rude și 100 de la părinți. Plus vin și prăjituri sau cozonac, că nu se sfia lumea să ne servească. Urșii erau rari prin zonă, nicidecum făcuți din blănuri, ci din stuf. Mai erau mascații de care ne era tare frică și care, tot conform obiceiului, puteau să facă aproape orice fără să se teamă: opreau mașinile, se urcau pe capotă, furau porțile oamenilor, tot felul de trăsnăi la care lumea nu reacționa violent și nici milițienii nu interveneau. De fapt, nici nu-i vedeam în ziua aia; de Anul Nou era un fel de haos bine organizat, în care aveai voie să faci multe, în limitele bunului simț. Dar în afară de niște beții cumplite, urmate de mahmureli și mai cumplite nu prea se întâmplau multe. Nu atunci. A doua zi mergeam cu sorcova, dar mai mult la cunoscuți, că, în general, lumea dormea și se trezea pe la amiază, când, deja, nu se mai mergea cu colindul, că-i trecuse vremea. 1 ianuarie era zi rezervată pentru întrunirea marii familii, la bunici, unde se mânca bine, se bea moderat și se urmărea Concertul de Anul Nou de la Viena.
