La sfârşitul săptămânii trecute, ne-au onorat cu prezenţa mai mulţi candidaţi la fotoliul de europarlamentar, de diferite culori şi orientări. Au mai fost şi vor mai veni, cu siguranţă, şi alţii. Mă uit pe televizoare, citesc şi presa scrisă, deschid diferite bloguri, însă nu aud nimic din ce vreau să aud.
Eu am înţeles – şi nu sunt singurul – că, pe 26 mai, vom merge la vot pentru a alege europarlamentarii din partea României, care, toţi şi fiecare, vor construi Europa anilor viitori, împreună cu aleşii din toate ţările Uniunii Europene, care vor popula Parlamentul European, forul legislativ suprem – nu? al unei Europe ce se vrea unită, cu deosebiri, mai ales, dar şi asemănări.
Cu foarte puţine excepţii, candidaţii, susţinuţi de partidele lor, au pornit o campanie negativă, o bălăcăreală pe probleme interne, din care nu lipsesc atacurile la persoană, frazele, propoziţiile şi cuvintele injurioase, chiar obscene, adresate adversarilor politici(!). Zilele trecute am auzit siderat blesteme şi ameninţări cu moartea, cu puşcăria, aruncate de la tribunele din spaţiul public sau din studiourile unor televiziuni.
Nimic despre problemele Europei, nimic despre proiecte şi iniţiative cu impact asupra întregului areal european, din care facem parte. De altfel, înclin să cred că destul de mulţi candidaţi nici nu ştiu competenţele instituţiilor UE, nu au habar de agenda europeană, de problemele moştenite (bune, rele), care vor trebui, într-un fel sau altul, puse pe făgaşul normal. Sigur că trebuie să te baţi pentru ţara ta, însă doar în context european, cu diplomaţie, tact şi respect pentru colegii tăi, pentru celelalte ţări.
Aceste probleme aş fi vrut să le aud de la candidaţii noştri, să-i văd că ştiu pentru ce se duc la Bruxelles, nu să le suport înjurăturile şi anatemele, pentru acestea (dacă până acolo s-a ajuns) avem alegeri în toamnă şi la anul, iar dacă electoratul se lasă atras în această capcană, îşi merită aleşii.
