Mare lucru știința asta a titlurilor! Pentru că sunt cărți care-ți stârnesc curiozitatea de cum le-ai văzut sau ai auzit de ele, atrăgându-te ca un magnet. Așa sunt de pildă, cele ale lui Andrei Oișteanu, care a scris despre sexualitate, despre narcotice în literatura română, cu dezvăluiri foarte interesante despre obiceiurile unor scriitori, apoi a scos o carte consacrată imaginii evreului în cultura autohtonă și în cea europeană. Iar acum, a revenit în atenția publicului cu o nouă lucrare, „Moravuri și năravuri.
Eseuri de istorie a mentalităților”, care reconfirmă talentul special al etnologului, antropologului, istoricului religiilor Andrei Oișteanu de a capta atenția cititorului nu numai prin subiecte, ci și prin felul în care acestea sunt numite, puse în pagină, în capitole și numeroase subcapitole. Și exemplific: „România turcită”, „Viața ca o manea”, „Bonjuriști și duelgii”, „Schimbare de sex: Sentimentul de onor/onoare”, „Ciolanul-simbolul postmodern al puterii politice”, „Cărțile lui Platon ard mai bine, dar ale lui Homer sunt mai gustoase”, și am ales doar câteva astfel de titluri ademenitoare pentru curiozitatea cititorului, la întâmplare. Dincolo de jocurile de cuvinte, ingenios exploatate, se ascund adevăruri, unele greu de acceptat, de recunoscut, din mai multe motive, prejudecăți, teamă, falsă pudoare, interese de grup etc.
Autorul mărturisește că studiul „Moravuri și năravuri” s-a ivit în timpul pandemiei, după ce a făcut o făcut o formă severă de Covid, după câte au spus medicii. A început lucrul la carte „pentru a-și ține capul deasupra apei” știut fiind că scrisul la o carte disciplinează mintea, creând o structură mentală care tonifică spiritul. În acest sens, Andrei Oișteanu amintește și virtuțile psiho-terapeutice ale ținerii unui jurnal, concluzia fiind că: „Scrisul impune rigoare, dar oferă libertate și creativitate”. Poposind în acest studiu asupra moravurilor și năravurilor, etnologul notează că primul termen vine din latină, însemnând „obicei, deprindere, caracter”, în timp ce al doilea este de proveniență slavă, desemnând un obicei rău, o patimă, un viciu. Apoi precizează că moravurile și năravurile, „cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai înrădăcinate, mai puternice”, ceea ce cunoscutele proverbe românești spun foarte explicit, într-o formulare plastică: „Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba”, „Năravul din fire n-are lecuire” și „Boala din născare leac nu are”.
Desigur, un punct maxim de interes al cărții este acela care reface traseul semantic al unui cuvânt, al unei locuțiuni de-a lungul anilor, adică „povestea vorbei” cum o numea Anton Pann. Cum a ajuns, de pildă, ciolanul, de la stricta sa realitate culinară, să fie un mare simbol al puterii și al corupției politice? E un termen trivial, dar foarte sugestiv, afirmă Oișteanu, cuvântul fiind unul arhaic, de origine slavă, specific graiului ciobănesc. Carevasăzică, este „un os mare și suculent, cu măduvă, cu ceva carne și zgârciuri pe el, pentru care se încaieră și se sfâșie câinii din stână și lupii din preajma ei”. Cel care-l dobândește devine capul, șeful haitei, masculul alfa, cu speciale drepturi alimentare și sexuale. În societatea modernă, lupta aceasta specifică animalelor, carnasierelor, are loc între indivizi și se desfășoară în termenii unei înfruntări electorale, în final, puterea aparținând celui care înșfacă și ronțăie ciolanul.
„Ciolaniada” este deci o continuă epopee.
