Meseria pe care a îmbrăţişat-o de mic era una dintre cele mai frumoase acum 40-50 de ani. A plecat din satul său, Răşca, din Nordul Moldovei, la Oradea, pentru a pătrunde tainele ceasurilor. Ceasul pare o mică jucărie, un cadran, două limbi şi orele înscrise pe cerc. Doar când îi desfaci capacul, ţi se dezvăluie un mecanism complicat care, ca orice maşinărie, se mai şi defectează. Acum intervine meseriaşul, cu talent, imaginaţie, răbdare şi iscusinţă, învăţate, deprinse în mii de ore de explorare a secretelor ceasurilor. Costică Ursu avea 15 ani când a desfăcut primul ceas. La fel ca un chirurg, cu ochi buni şi mâini sigure, cu experienţă sa, stabileşte diagnosticul, după care începe „operaţia”. Au trecut prin mâinile sale mii de ceasuri, de toate mărcile, de la Pobeda la Rolex. A părăsit ceasurile pentru un timp, pentru o altă dragoste, cea a motoarelor de avioane. Când avioanele au părăsit baza din Bacău, după 20 de ani, a revenit la mica lui măsuţă de ceasornicar. Din această meserie şi-a crescut şi educat copiii, a trăit, s-a bucurat sau s-a întristat, după cum au fost vremurile, însă Costică Ursu a avut şi are grijă ca fiecare ceas să-şi facă datoria: să arate ora exactă. Nu-i greu de găsit, întrebaţi în Bacău de „Nea Costică Ursu”. (Gh.B.)

„Am făcut şcoala Profesională de Ceasornicari la Oradea, iar după absolvire, am lucrat un an şi jumătate undeva, în Nordul Moldovei, în satul Râşca, localitatea unde m-am născut. Îmi plăcea meseria, însă nu câştigam prea mulţi bani, aşa că, atunci când s-a ivit ocazia, am dat examen şi am intrat la Şcoala de Maiştri Militari de Aviaţie.

Trei ani de carte serioasă, examene, practică. O nouă provocare, un nou orizont spre o altă lume, o lume fascinantă, cea a avioanelor. Am lucrat cu drag, cu profesionalism şi mare răspundere. De munca noastră depindea siguranţa piloţilor şi a avioanelor. Am lucrat 22 de ani cu oameni minunaţi, la Unitatea de Aviaţie din Bacău, unde m-am şi stabilit.

În tot acest timp, nu am părăsit vechea mea dragoste, ceasurile, mă atrăgeau, mă fascinau, mai ales că, după 1990, au început să intre în ţară noi mărci de ceasuri. În timpul liber mai ajutam un coleg, o cunoştinţă, un prieten, cărora, din diferite motive, „le stătea ceasul!”

A venit, însă anul 2001, anul când foarte mulţi militari au trebuit să plece, la pensie de drept sau cu ordonanţa specială. Intrasem în NATO şi altele erau comandamentele strategice. Nu comentez, aşa a fost atunci. Sigur că am suferit, însă nu am disperat, chiar dacă aveam doi copii la facultate. În câteva zile eram cu măsuţa, sculele şi colecţia mea de piese, într-un spaţiu la «Luceafărul».

Mi-am reluat activitatea de ceasornicar. Nu puteam sta degeaba. După ce s-a închis şi acel magazin, am găsit un spaţiu, la parterul blocului Luxor, central, aşa cum stă bine unei firme de reparat ceasuri, mai ales că aveam clienţi, aveam vad. Nu-i uşor să devii cunoscut în această branşă, este nevoie de răbdare, îndemânare, muncă, calitate, imaginaţie, ştiinţa mecanismelor, rapiditate şi de seriozitate.

Îţi mai trebuie ochi buni, la fel ca un chirurg, că şi ceasornicarul este tot un fel de chirurg. Pune diagnosticul, deschide, taie/repară, îl pune la loc şi ceasul…merge. Lumea nu mai are timp, ca acum 20 – 30 de ani, vine şi vrea servit repede, ori e în trecere prin oraş, ori este venit din străinătate, alţii stau lângă mine până le rezolv problema, au ceasuri scumpe, complicate şi nu poţi intra cu ciocanul, îţi trebuie scule şi dispozitive moderne, fine, nu sunt deajuns şurubelniţele!

Mi-am cumpărat, în timp, tot felul de dispozitive, unele din ţară, altele din străinătate. Înainte de 1990, dar şi câţiva ani după, toată lumea avea ceasuri ruseşti, Popeda, Ceaika, Rachetă, Vostok, Zarea, erau doar câteva mărci, cine avea un Atlantic, era boier.

Curios, imediat piaţa a fost invadată de chinezării, copii după mărci celebre, apoi au venit ceasurile electronice, de unică folosinţă. Trecerea nu a fost foarte uşoară, însă experienţa, tenacitatea m-au ajutat să depăşesc şi acest hop, am învăţat asta de la celebrul ceasornicar al Bacăului, Victor Popovici.

Pentru el ceasurile nu aveau secrete, repara orice ceas, a construit ceasuri cu mâna lui, cum a fost cel floral din faţa Hotelului Moldova, unul în Piaţă, el a întreţinut mulţi ani ceasul mare de la Prefectură. Mi-a reparat şi mie o pendulă. A făcut-o bucăţi, am crezut că nu le mai pune la loc. Avea o memorie fantastică, ştia unde vine fiecare piesă, fără să le numeroteze, cum fac eu, de exemplu. L-am iubit şi l-am stimat, am învăţat foarte multe de la dumnealui. Avea imaginaţie, talent, răbdare, era inteligent, ce mai, o bijuterie de ceasornicar. Dumnezeu să-l ierte!

Sunt, acum, şi ceasuri care nu se mai pot repara, sunt monobloc, îi schimbi bateria, dacă merge, merge, dacă nu, altul. Clientul a dat 30 de lei pe el sau 10 lei în piaţă, eu cât pot să-i iau pe reparaţie. Am şi clienţi care nu renunţă la un ceas vechi, este o amintire, un cadou şi vrea să-l mai poarte. Din respect pentru el, mă chinui să-i fac o bucurie, chiar dacă financiar nu merită! Eu îmi fac meseria, pe care o iubesc, cum iubesc şi ceasurile. Sunt puţine ceasurile bune, sunt puţine persoane care au ceasuri valoroase, cum sunt şi mulţi oameni care au fost păcăliţi, au cumpărat din Europa un ceas de marcă şi când vin la mine constat că este fals, o făcătură. Cum să-i spun omului? La unii le spun şi rămân perplecşi, la alţii nu pot să le spun, le repar şi nu le stric bucuria de avea un ceas de marcă!

Nu se mai câştigă din această activitate, mai ales după ce au apărut telefoanele mobile cu ceas, tineretul, dar şi maturii nu mai poartă ceas, nu mai reprezintă un accesoriu la vestimentaţie, cum era odată. Acum doar doamnele mai ţin la eleganţă, la modă, îşi asortează ceasul cu vestimentaţia, mai ales de ocazie, îşi schimbă brăţările, curelele, chiar ceasul, în funcţie de eveniment, de anotimp. Am avut pe masă mărci celebre, Dolce Gabana, Rolex, Gucci etc., făcute în Elveţia, în alte ţări, originale, nu făcături, pe care, am învăţat să le deosebesc de la o poştă. Culmea că şi acele merg, la secundă, dar cât merg, o lună-două, hai un an, asta-i diferenţa. Şi nu e singura. Da, vara, mai ales în luna august, când vin «stranierii» acasă am de lucru, mulţi vin cu un pumn de ceasuri să le repar, să le schimb bateriile, dincolo costă foarte mult, 10 lire de schimbat o baterie, iar la noi costă doar 10-15 lei. Am mulţi clienţi de acest fel, vin în fiecare an, mi le lasă, merg la cumpărturi, în vizită, iar seara vin după ele. Sunt foarte mulţumiţi.

Am fost mulţi ceasornicari în Bacău, acum am mai rămas nouă. Din 28 câţi am fost în clasă, la Oradea, mai practicăm patru! Nici şcoli nu mai sunt. Nu poţi să trăieşti, să-ţi întreţii familia din ceasornicărie. Eu am şi un pic de pensie, şi îmi permit să pierd…timpul câteva ore pe zi. Dar alţii? Nu-i simplu. Mai trebuie să luăm în calcul chiria pe spaţiu, piesele, da, cu piesele e o problemă. Eu am adunat de-a lungul anilor, am cumpărat din străinătate, însă ai nevoie mereu de alte piese, nici nu ştii cu ce marcă vine un client. Apoi dispozitivele, costă enorm, şi nu poţi să deschizi un ceas ca pe vremuri, cu penseta, cu şurubelniţa, omul a dat o grămadă de bani pe el. Acum a venit un client cu un ceas sofisticat, cu cadran şi capac cum n-am mai văzut, ovale, dichisite, complicate, dacă nu aveam ce-mi trebuie, pleca la alt meseriaş sau, şi mai grav, puteam să-l deteriorez.

Mă pricep şi la pendule, iar dacă nu-l poate aduce la atelier mă duc acasă la client. Unele sunt valoroase, au ani buni de funcţionare, iar clientul nu renunţă la el, ar da oricât să-i audă, din nou clinchetul, bătaia, „cucul”. Sunt frumoase, adevătare opere de artă, însă din ce în ce mai puţine. Şi v-aş mai spune ceva, oamenii ar trebui să fie atenţi ce cumpără, de unde cumpără, de la cine.

Nu poţi merge pe încredere atunci când dai mulţi bani pe un ceas. Ceasurile originale au pe ele înscris şi producătorul, nu-i suficient să primeşti doar o factură şi un certificat de garanţie, este nevoie de un document de autenticitate. De regulă, elveţienii scriu şi producătorul pe ceas, el îşi face şi reclamă în acest fel. Eu am ajutat câţiva oameni care doreau să facă o asemenea tranzacţie, evident de la o altă persoană, nu de la magazin. Câteva erau falsuri şi le-am spus. Eu sunt meseriaş, am grijă de numele meu, de poziţia mea în rândul breslei, de imaginea mea.

Eu din ele trăiesc. Scrie Rolex pe el, însă, domnule, din 1000 doar unul este original. Vă vine să credeţi? Restul sunt copii, nu are rost să dau eu nume de ţări de unde provin. Se ştie. A venit un domn de la Piatra Neamţ cu un ceas: Vă rog, ţin foarte mult la acest ceas, este din aur, nu ştiu ce are, zice. Mă uit, îl desfac, surpriză, parcă umblase cineva cu ranga prin el. I-am spus omului: bun ceas, dar a încăput pe mâna unui nepriceput. Păcat de valoarea lui. Mi-a mulţumit şi a spus că se duce în Elveţia şi cumpără piesele originale şi vine cu ele să le montez. Se întâmplă şi asemenea lucruri. Sunt, din păcate, şi asemenea «meseriaşi».

Am fost prin Europa, am intrat prin magazine de specialitate, o splendoare de ceasuri, mii şi sute de mii de euro, dar şi chinezeşti, mai ales prin aeroporturi. Un Vacheron Constantin, care costă 8000 de euro, se vindea cu 400 de euro. Au umplut piaţa.

Am doi copii, fata este la Bruxelles, consultant pe resurse umane, iar băiatul în Franţa, proiectant la o firmă de pe un şantier al unei centrale atomice, a terminat Mecatronica. Câştigă bine. Băiatul a reparat ceasuri când eram la «Luceafărul», îl mai lăsam în atelier singur şi a învăţat, îi plăcea, însă nu am vrut să-l chinui, s-a dus la 4000 – 5000 de euro pe lună.

Am clienţi moderni dar şi tradiţionalişti, nu mulţi dar mă mai întâlnesc şi acum cu o Pobeda, cu un ceas de masă, mă bucur, îmi aduc aminte de tinereţea mea. Şi mai am o mulţumire, mă salută lumea pe stradă, «Să trăieşti, nea Costică!», eu nu-i cunosc pe toţi, însă ei mă reţin, au trecut pe la mine, au fost mulţumiţi de prestaţia mea. Nu-i frumos?”