Să te duci la un interviu pentru angajare, să fii întrebat „Ce știi să faci?” și să dai din umeri nu e situația ideală pentru un tânăr absolvent. S-a întâmplat și încă se mai întâmplă la noi.
Înainte de 1989, generații la rând promovau bacalaureatul, care era un examen greu, fără să obțină o calificare. „Liceele teoretice” erau potrivite pentru cei care doreau neapărat să urmeze o facultate și să ajungă ingineri, profesori, medici sau juriști din pasiune pentru profesie, dar și pentru a primi o repartiție.
Pentru cei interesați să învețe o meserie existau școli profesionale (de trei ani, nu de șase luni) care asigurau ore de practică în întreprinderile industriale, dar aveau și ateliere proprii bine dotate. După Revoluție, școlile profesionale au ajuns „Cenușăresele” sistemului de învățământ, fiind tot mai neglijate, iar unele chiar desființate.
Calificările incluse în programă nu erau dintre cele căutate pe piața muncii, practică nu se prea făcea, iar elevii nu se înghesuiau să se înscrie. Nici măcar cursurile organizate pentru șomeri de către agențiile de ocupare a forței de muncă nu erau corelate cu nevoile angajatorilor.
După vreun deceniu, specialiștii în educație au redescoperit proverbul „Meseria e brățară de aur” și au dat învățământului profesional atenția pe care o merită. Mai mult, a apărut „învățământul dual”, care presupune existența unui contract cu un agent economic, în baza căruia acesta asigură o bursă și suportă, parțial, cheltuielile cu formarea profesională.
Pe un post de televiziune francez sunt promovate, indirect dar insistent, meseriile tradiționale și ocupațiile de nișă. Curentul a prins și la noi. Am devenit optimistă văzând recent, în scurte reportaje TV, tineri de 17-18 ani care mărturiseau, bucuroși, că le place să gătească, să repare mașini sau să cultive legume în sere.
Dacă la întrebarea „Ce știi să faci?” poți răspunde „Gătesc cele mai bune prăjituri” sau „Repar orice tip de motor”, cu siguranță vei găsi oricând, oriunde în lume, o slujbă bine plătită.
