Despre începuturile WW2 se știu multe, se spun puține și, în ultima vreme, cele care se spun sunt învelite într-un ambalaj de propagandă menit să distragă atenția de la niște lucruri și, mai ales, să cosmetizeze o realitate care nu este deloc favorabilă anumitor țări. Țări care pozează în victime deși… situația e mai complexă. Cel puțin.
Am atins mai demult problema țărilor occidentale care, în încercarea de a-l liniști pe Hitler, n-au făcut nimic pentru a-l împiedica să anexeze teritorii, ba chiar au determinat unele state să cedeze șantajului, cazul Cehoslovaciei, desigur, în urma Acordului de la Munchen. Ceea ce nu prea se spune despre acest “acord” forțat de Franța și Anglia este că, în afară de Germania și Ungaria, mai apare un beneficiar: Polonia care ocupă regiunea Zaolzie.
Astăzi, suntem ferm convinși că Polonia a fost o victima, dar dacă nu a fost chiar așa?
Profesorul Michael Jabara Carley de la Universitatea din Montréal, specialist în relațiile dintre URSS și Occident, a publicat, zilele trecute, în «Strategic Culture Foundation», un articol extrem de interesant numit “What Poland Has to Hide About the Origins of World War II” – Ce trebuie să ascundă Polonia despre originile celui de-al Doilea Război Mondial. În 1933, când amenințarea nazistă devenise cât se poate de evidență, sovieticii – spune profesorul Michael Jabara Carley – au încercat să negocieze un pact antinazist.
Au avut negocieri cu polonezii, în acest scop, însă, polonezii negociau, în același timp, și cu germanii. Știm despre Pactul Molotov – Ribentropp de la 23 august 1939, dar nu am vorbit deloc despre faptul că la 26 ianuarie 1934, polonezii au semnat un pact de non-agresiune cu Germania nazistă.
O lună mai târziu, ministrul sovietic de externe, Maksim Litvinov îl invită la Moscova pe Józef Beck, omologul său polonez. Litvinov ar fi încercat să-l atenționeze asupra pericolului nazist, dar Beck n-a fost de acord cu această viziune.
«Hitler a semnat pactul de non-agresiune, a spus Beck, pentru că și-a dat seama că Polonia nu are un „guvern mic”, care ar putea fi ușor ignorat.
Greșiți, a răspuns Litvinov. Nu confundați tactica pe termen scurt, cu strategia pe termen lung. Hitler își ascunde ambițiile teritoriale pentru moment, dar va lovi când va fi timpul potrivit. Problema este doar când și unde va lovi primul.
“Nu văd în prezent”, a spus ministrul polonez, “un pericol din partea Germaniei sau, în general, un pericol de război în Europa”».
Viziuni diferite? Informații divergente? Sau mai era și altceva? Ne spune universitarul canadian: Beck nu a putut niciodată să admită că un comisar sovietic, un evreu născut în mod ironic în Polonia ocupată de Imperiul țarist, ar putea avea vreodată dreptate.
Mai mult, ne spune autorul, elitele poloneze nu și-au ascuns niciodată preferința pentru apropierea de Germania, decât pentru relații mai bune cu URSS: «Începând cu 1934, polonezii au lucrat împotriva diplomației sovietice la Londra, Paris, București, Berlin, chiar și Tokyo, oriunde au putut pune un băț în roțile sovieticilor.»
În timpul crizei cehoslovace, întrebat de francezi ce va face dacă URSS va încerca să ajute militar Praga, ambasadorul polonez a răspuns că țara se va opune cu forța traversării teritoriului de către Armata Roșie.
«În 1938, Polonia a fost un aliat și complice al naziștilor înainte de a deveni victima lor în 1939. „Vulturi … mizerabili în nemernicie”, a scris Winston Churchill despre polonezi. Un diplomat francez dezgustat (Roland de Margerie) i-a asemănat pe polonezi cu „tâlharii care în secolele anterioare se târau pe câmpurile de luptă pentru a ucide și jefui răniții”», scrie profesorul Michael Jabara Carley.
În 1939, Polonia a mai primit o șansă: Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică negociau pentru organizarea rezistenței împotriva agresiunilor hitleriste. Guvernul polonez a refuzat să participe la orice discuții de asistență reciprocă care includea și Uniunea Sovietică. Criza din primăvara anului 1939 părea atât de mică, încât Beck și-a autorizat ambasadorul de la Moscova să își ia vacanța de vară.
