De la nevoia acuta de a afla a omului primitiv, prin invocarea spiritelor menite sa aduca raspunsuri la tulburatoarele întrebari despre sensul vietii, la “interviurile” luate de antici Oracolului din Delphi si pâna la prima prezenta culta a genului în “Dialogurile” lui Platon, interviul parcurge un lung si profund traseu al devenirii. Originile interviului, în acceptiunea moderna a termenului, ar trebui identificate, spun gazetarii americani, înca de la întâlnirea lui Moise cu Dumnezeu, pe Muntele Sinai. Primul interviu profesionist îi este atribuit lui James Gordon Bennet, fondatorul ziarului The New York Herald. Scotianul va publica în paginile gazetei sale un articol despre o crima celebra în epoca, dintr-o perspectiva cu totul noua. Ceea ce în alte ziare a aparut ca o simpla stire la rubrica evenimentelor „negre”, în The New York Herald a facut obiectul unei ample investigatii, sub forma unor suite de interviuri…
Aceste gânduri m-au asaltat atunci când am deschis volumul universitarului Constantin Calin, Cartile din ziar, I. Interviurile (Editura Babel, 2013, 715 pagini). „În ziare si reviste zac îngropate multime de carti. În noianul lor, am si eu câteva. M-am hotarât sa le scot de acolo”, noteaza autorul, care marturiseste ca aceste interviuri l-au ajutat sa evadeze „din singuratatea de comentator”, sa opteze pentru „o anume independenta în cadrul redactional”. Regasim aici interviuri publicate în „Ateneu”, „Tribuna”, „Cronica”, „Pagini bucovinene”, „Sinteze”, „Desteptarea”, „Monitorul de Bacau” „Steagul rosu”, dar si interviuri inedite. Intervievatii sunt scriitori, filosofi, istorici, lingvisti, pictori, matematicieni, actori, regizori, pictori, sculptori, critici de teatru, compozitori, naturalisti, esteticieni, dirijori, arhitecti, medici, librari, bibliotecari sau politicieni.
Interviurile evoca „reactii la evenimente, intentii, evolutii, acorduri si conflicte, rabufniri de orgolii, justificari, mize, angajamente, preferinte, idiosincrazii, judecati despre cunoscuti si (de cititor) necunoscuti, teorii personale, pilde, gânduri si proiecte emergente etc” (C.C.). Al. Piru, Constantin Ciopraga, Solomon Marcus, Leo Butnaru, Alexandru Surdu, Petru Zugun, Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, Ilie Boca, Octavian Voicu, Stelian Preda, Constantin Ciosu, Grigore Ilisei, Ovidiu Balan, Radu Cârneci, Petru Cimpoesu, Ioan Mitrea sunt numai câtiva dintre cei 118 intervievati sau invitati sa raspunda la chestionare si „extemporale”, sa participe la anchete si dezbateri. Gasim în aceste interviuri întrebari memorabile, tulburatoare, care ar putea fi veritabile puncte de plecare pentru dezvoltari metafizice generoase.
”Ati simtit vreodata nevoia de singuratate?” „Rafinamentul literar exclude sau merge mâna în mâna cu alte rafinamente?”, „V-ati facut vreodata un bilant al propriilor întrebari?”, „Ce valoare dati propriului dumneavoastra timp?”, „Cum vi-l imaginati pe destinatarul literaturii filosofice?”, „Câti prieteni ti-a adus poezia?”, „Care-i cea mai buna reteta de a amâna batrânetea?”…
Raspunsurile sunt pe masura… „Am ramas un plebeu romantic” (Ioanid Romanescu), „În mintea lui erau milenii” (Eugenia Antonescu), „… personajele gândesc si actioneaza ca mine în carti si eu asemenea lor în viata” (Sergiu Adam), „Hai sa spunem însa si ce nu este un scriitor. El nu este o fotografie, ca în manuale” (Ovidiu Genaru), „Totul este sa întârzii mereu si mereu asupra întrebarii, înlocuind-o la nesfârsit cu alte si alte întrebari” (Solomon Marcus)… Subtil prezenta, polemica anunta parca volumul al treilea, „Acorduri si conflicte locale”… „Amicul Cineva, îl cunosc bine, fiindca îmi este prieten de-o viata, baiat bun de altfel si descurcaret, dar, din pacate, de o stralucita sterilitate si neputinta literara (sa-i dau, sa nu-i dau numele…) se refera la cum crede el ca as scrie cu ciuda si otrava si asta n-a scapat comesenilor domniei sale”(Ovidiu Genaru).
„Cantitatea nu ma intereseaza. Unii dintre confratii nostri publica tot ce scriu. Nu e nimic grav în asta. Cumplita si de neiertat este însa eroarea de a publica si ceea ce n-ai scris. Am numit astfel plagiatul”(Sergiu Adam).
Lui Constantin Calin îi curg prin vene stiinta, talentul intervievarii. Autorul cerceteaza, nu interogheaza, chestioneaza, nu provoaca, sugereaza, nu solicita imperativ, descopera, nu atrage în cursa, îndruma, nu domina interlocutorul. Interviurile sale nu sunt doar opera jurnalistului, ci si opera criticului si istoricului literar, opera intelectualului profund, truda unui spirit elevat care dezvaluie adevarul, nu cosmetizeaza vânataile. Chilton R. Bush, regretatul specialist în jurnalism, profesor la Stanford University, spunea ca un interviu bun este acela în care reporterul se substituie cu succes cititorului, nu introduce ostentativ propria sa personalitate în interviu, ci pune în lumina personalitatea si opiniile intervievatului.
El sublinia si calitatile jurnalistului „de interviu”: responsabilitatea, independenta, sinceritatea, exactitatea, impartialitatea, fair play-ul si decenta. Regasim acest portret admirabil în personalitatea lui Constantin Calin. „Interviurile” sale sunt importante, au valoare istorica, întrucât, în ultima instanta, refac minunat o mare parte din povestea neromantata a ravasirilor si elanurilor din peste trei decenii de istorie locala si nationala. Vocea de sirena a unei polifonice… seherezade te acapareaza fericit pâna la ultima pagina a volumului si te face sa astepti cu nerabdare continuarea provocatoarei „povesti”, Cartile din ziar, cu deja anuntatele Portrete, recenzii si note si Acorduri si conflicte locale…
