Intr-o scrisoare trimisa in 27 ianuarie 1904 prietenului sau Oskar Pollak, Franz Kafka ii spunea acestuia: ,,Cred ca ar trebui sa citim doar acele carți care ne ranesc si ne injunghie. Daca o carte pe care o citim nu ne trezeste cu o lovitura in cap, pentru ce o mai citim?… O carte trebuie sa fie toporul pentru marea inghetata din interiorul nostru”. Recitind aceste rânduri mi-am adus aminte de Profesorul Mihail Andrei, un reper spiritual de exceptie, care, prin 1970, observând ce carti citeam unii dintre noi, elevii sai, s-a intristat si ne-a vorbit mult despre ,,lecturile autentice, care lasa urme profunde si frumoase in spirit”. Si, mai ales, ne-a vorbit despre lecturile clasicilor, care nu prezinta riscul confuziilor axiologice.
L-am intâlnit apoi – in carti, desigur – pe Umberto Eco, si iar mi-am adus aminte de filologul bacauan Mihail Andrei. Umberto Eco face ,,elogiul clasicilor” (Vezi ,,Pliculetul Minervei”, Humanitas, 2004, pag. 230-232), recomandându-i tuturor. Dar nu vorbeste doar despre clasicii literaturii, ci si despre cei ai filosofiei. Un student de la facultatea filosofie l-a intrebat ce trebuie sa citeasca pentru a rationa corect. Eco i-a recomandat ,,Eseu asupra intelectului omenesc”, de John Locke. La fel de bine ar fi putut citi, i-a spus el studentului, si un dialog al lui Platon sau ,,Discurs asupra metodei”, studiul lui Descartes.
Pragmatic, studentul l-a intrebat daca aceste lecturi l-ar putea ajuta sa finalizeze cu succes o cercetare care tocmai il preocupa. ,,I-am spus, scrie romancierul semiotician, ca-i va folosi chiar daca pe urma va deveni vânzator de masini la mâna a doua. Pur si simplu va face cunostinta cu un om care merita sa fie cunoscut. La asta este buna lectura clasicilor”. Si a clasicilor literaturii, evident, pentru ca, zice acelasi Eco, ,,lectura clasicilor este o calatorie spre radacini. Adesea radacinile nu sunt cautate din nostalgie pentru ceva cunoscut noua, ci pentru sentimentul confuz ca am crescut dintr-un trunchi nestiut (…) O alta surpriza minunata pe care ne-o rezerva clasicii este aceea ca ne arata ca erau mai moderni decât noi…”
Pe când eram elev al liceului pedagogic bacauan, in ultima ora de limba româna, inainte de vacanta, profesorul ne prezenta bibliografia obligatorie pentru urmatorul an scolar. Asa procedase și profesorul meu din gimnaziu. În prima ora de curs a noului an scolar trebuia sa argumentam ca am citit bibliografia respectiva. Nu erau suficiente doar insemnarile/fisele pe care le intocmeam. Trebuia sa raspundem si la tot felul de intrebari, ca nu cumva sa incercam sa pacalim lecturile. La facultate, profesorul Titus Raveica, un nonconformist pur-sânge, dar posesor de suflet si de buna-credinta, intra teatral in amfiteatru, la examenul de an, proba scrisă, si anunta subiectul: ,,Diderot, ‘Nepotul lui Rameau’”.
Atât. Romanul, cu filon filosofic, facea parte din zecile de lucrari recomandate ca lectura obligatorie. Mirarii noastre, care ne asteptam sa primim niste subiecte din cursul profesorului, ii raspundea zâmbind: ,,Lasati-ma cu notitele de la cursuri! Vreau sa vad cum v-au ajutat cursurile sa cititi si sa pricepeti esenta unei carti. Nu incercati sa bateti câmpii! Cei care n-ati citit cartea sau ati citit-o si n-ati priceput nimic ne vedem in toamna! Daca incercati sa ma pacaliti, ne vedem si mai târziu: la anul!”…
Exista, neindoielnic, o civilizatie a lecturii autentice. Scoala este cea care ofera sensul acestei civilizatii. Daca sistemul nostru de invatamânt nu va incerca sa cultive cu responsabilitate aceasta virtute a spiritului aflata in mare criza, vom avea mult de suferit ca natie. In S.U.A., unde criza lecturii este cel putin la fel de cronica precum in scolile noastre, institutiile de invatamânt dispun de un fond financiar special din care premiaza operativ pe orice elev care argumenteaza, dupa criterii riguroase, ca a citit o carte… Este o incercare disperata de a-i readuce pe oameni catre lectura, dar macar se cauta o solutie de evadare din impas…
