Ca oricărui român, îmi place să merg cât mai des pe coclauri, bucurându-mă, împreună cu familia, de ce a mai rămas din spectacolul sălbatic oferit mama-natură. Mărturisesc, de ceva timp, mă cam strânge în spate când mă afund prea adânc în pădure, deși acolo găsesc mereu liniștea pe care o caut.
Din păcate, oricât de mult mi-ar plăcea să mă pierd în natură, instinctul de conservare mă avertizează că, de fapt, nu e locul unde ar trebui să fiu, ci mai curând al jivinelor care au hălăduit acolo de când lumea. Fericirea mea e că nu m-am întâlnit vreodată, față-n față, cu astfel de lighioane, și nici nu cred că m-aș vedea ca alții, înnebunit să-mi fac selfi-uri cu păroasele creaturi, indiferent în ce ipostaze ar fi. Cert este că animalele pădurii nu au mai așteptat să-și dea întâlnire cu oamenii, ci s-au dus de la sine putere peste câmpuri sau în ogrăzile gospodarilor, să se autoservească din ce a strâns fiecare pe lângă casă.
Problema e că nu ai niciun instrument care să te ajute să scapi cumva de pagubă, transformând mistreții sau, mai nou, urșii în pastramă pentru Sărbătorile de iarnă. Legea nu-ți permite să-l căsăpești pe Moș Martin, dacă ți-a măcelărit vita din ocol sau porcul din coteț.
Altfel, mergi la Mititica. Nici măcar pe ciorile sâcâitoare care au invadat, la propriu, orașele nu ai voie să le reduci la tăcere. S-au înmulțit de așa manieră mistreții, urșii, lupii și alții asemenea, încât, pe bună dreptate, nu mai încap prin pădurile noastre. Se vorbește tot mai mult că, din cauza tăierii bezmetice a pădurii, s-a ajuns la migrarea spre oraș a animalelor sălbatice. Teorie în care, personal, nu cred. Marjez, în schimb, pe ideea că efectivul de sălbăticiuni a crescut prea mult, pe fondul interzicerii vânării acestora. Grav este că, de suferit, avem mai mult noi, oamenii care, mai nou, suntem și mâncați de sălbăticiuni sau tamponați, la propriu, pe drumurile patriei. Unde mai pui că nici nu au RCA.
