De la războiul turco-austriac dintre 1787–1791 ne-a rămas relatarea unei ciudate bătălii în zona localității Caransebeș, pe la 1788, prin noaptea de 21 spre 22 septembrie. Ciudată este pentru că deși ar fi trebuit să se lupte turcii cu austriecii, în bătălie n-au luptat decât aceștia din urmă, care au suferit pierderi considerabile. Turcii, care n-au avut nici un mort, nici un rănit, au sosit după bătălie și au ocupat Caransebeșul fără să întâmpine nici un fel de rezistență. Austriecii, înfrânți, se retrăseseră.
Acum, la modul cât se poate de serios, lupta a avut loc. Doar că s-au luptat austriecii între ei pe timp de noapte, fără să știe în cine trag, convinși că sunt atacați de turci. Există mai multe relatări ale așa-zisei bătălii, una dintre versiuni afirmând că niște husari, aflați în recunoaștere, au trecut Timișul în căutarea oștilor otomane. N-au găsit nimic în afară de niște romi care se oferă să le vândă rachiu. Husarii cumpără și încep să bea. După un timp, niște trupe de infanterie trec râul iar soldații cer și ei rachiu. Husarii nu vor să le dea, se încaieră și un soldat trage cu arma. Unii pedestrași încep să strige „Turcii! Turcii”. În românește, semn că erau transilvăneni. Armata austriacă – cam 100.000 de oameni – cuprindea austrieci, sârbi, croați, italieni din Lombardia și alte minorități care cu greu se puteau înțelege. Când un ofițer începe să strige „Halt! Halt!”, unii înțeleg „Allah! Allah!” și au certitudinea că sunt atacați de turci. Se trage din toate părțile, toată lumea trage în toată lumea iar comandantul artileriei, generalul Colloredo, crede că e o șarja a cavaleriei și dă ordin să se tragă cu tunurile!
Unii autori au spus că au fost, atunci, 10.000 de victime. Alte surse spun că numărul ar fi mai mic de ordinul sutelor. În învălmășeală, însă, s-au pierdut și trei tunuri și cufărul cu soldele soldaților. După două zile au ajuns și turcii dar deja armata austriacă se retrăsese, așa că otomanii ocupă fără nici un efort orașul Caransebeș.
