O istorică împăcare a românilor cu românii se va petrece doar după ce neamul nostru se va împăca odată pentru totdeauna cu istoria sa. Cu faptele, cu datele, cu binele și cu răul. Societatea românească este permanent ruptă în două și nu se poate uni nici măcar pentru o idee cât de mică și nesemnificativă pentru că mereu apare sau este introdusă câte o reinterpretare a faptelor. Istoria este rescrisă zilnic, după cum le tună celor de la butoane. Iar „istorie” este și ceea ce s-a întâmplat ieri, acum un an și ceea ce a fost acum 500 sau 1000 de ani. Multă lume încă trăiește cu impresia că înainte de 1990 s-a învățat o istorie falsă și e nevoie să rescriem istoria. Da, poate în anii ’50 să fi fost așa. Istoria din anii ’70-80, însă, nu se deosebește de istoria oficială din interbelic decât în privința unor mărunte interpretări. Faptele sunt aceleași și în 1940, și în 1980. Nu discutăm de istoria contemporană, care este un subiect delicat peste tot în lume. Mai mult, abia astăzi ne este falsificată istoria în manualele școlare care nu mai pomenesc evenimente și teme importante. Am scris, anul trecut, despre manualul de Istorie în care nu se mai găsește nici o referire la Răscoala din 1907, lucru care mi se pare de neiertat deoarece așa-zisa „chestiune țărănească” a marcat veacurile și a determinat răsturnări de situație de-a lungul vremii, crime, schimbări politice, războaie.
O asemenea împăcare a românilor cu ei înșiși ar însemna, însă, ca mulți să recunoască faptul că au greșit, că au apreciat eronat sau chiar că au fost mințiți în față de liderii politici pe care i-au urmat necondiționat. Greu de crezut că vom asista la așa ceva.
Speranțele pentru o asemenea împăcare sunt mici. Societatea noastră merge în pas vioi spre malaxor, spre dezintegrare, în aplauzele și strigătele de bucurie ale poporului. România se află într-o mașină fără benzină și fără frâne care aleargă pe serpentine la vale iar poporul are impresia că această cursă va dura la nesfârșit în vreme ce șoferul crede că va putea evita mereu prăpastia.
