Uite că acușica se făcea anul de când izbucnise tărăboiul la clasa a Șaptea E! Se făcea anul și nimeni nu putea spune când se va termina totul. Și nici cum. De început, o începuse spălăcitul ăla cu buze subțiri din fundul clasei, Vlad Rusescu. După ce vreme îndelungată îl amenințase, șicanase și chiar înghiontise pe vecinul său de bancă, Vlăduț Artistciuc, într-o dimineață de iarnă, Rusescu a tăbărât de-a binelea pe el, cu pumnii și picioarele.
Deși se cam așteptase la o asemenea grozăvie, victima a fost copleșită. În toiul atacului, agresorul i-a spart călimara cu cerneală, i-a sustras și vreo trei creioane pe care le revendica de mult timp, ba, zic unii, că nici pachetul cu mâncare nu ar fi rămas întreg. Revenindu-și din buimăceală, Vlăduț Artistciuc a încercat să riposteze, dar răul era făcut. Iar de atunci, răul domnea.
Evident că a fost înștiințată madam Ursu, dirigintele clasei. S-au luat și unele măsuri. Mai întăi, diriga a încercat să-l sperie pe pe Vlad Rusescu cu scăderea notei la purtare. Apoi, l-a izolat în ultima bancă. Și l-a avertizat că, la o nouă abatere, întreaga tărășenie va ajunge la domnul director Onu. Canci! Lui Rusescu i se rupea de tot, de toate și de toți. Și știau cu toții că e cam frecție la picior de lemn.
Că Rusescu-i bazat. Și cum să nu fie când, ani la rând, familia sa înstărită umpluse cu cadouri, peșcheșuri și atenții întreg corpul profesoral? Majoritatea clasei știa ce-i poate pielea spălăcitului pus pe rele, dar mai erau câte unii care, fie din teamă, fie dintr-un sentiment ciudat de tovărășie sau- mai știi?- poate chiar din alienare, spuneau că nu Rusescu era cel vinovat și că dracul ăla provocator de Artistciuc începuse totul.
Artistciuc își striga nevinovăția și durerea cât îi ziua de lungă, se căina și voia răzbunare, dar, mai ales, căta sprijin peste tot. Inclusiv la colegii din alte clase. La a Șaptea A avea, cică, susținerea lui Geo, șmecherașul ăla de mesteca mereu gumă și purta cămăși cadrilate, ca de cow-boy, iar Geo, cu o armată întreagă de mardeiași în spate, îi mai arătea pumnul, prin recreații, lui Vlad Rusescu.
Rusescu îl persifla și, la rândul său, arăta, dar nu cu pumnul, ci cu degetul, către tovarășul său Cip, șeful clasei de la Șapte C, ăl cu față mongoloidă și comportament autoritar, despre care se șoptea că, dacă strănută odată, toți colegii săi de clasă răcesc instant. Prin urmare, nici prin gând nu-i trecea spălăcitului să o lase mai moale. Din ultima bancă, unde fusese mutat, continua să arunce cu cotoare de măr și cu bucăți de cretă în capul lui Artistciuc, de era să o nimerească de câteva ori și pe colega acestuia de bancă, Maia Moldovan, care ceruse de urgență ajutorul clasei.
Iar clasa nu prea știa ce să facă pentru că, să vezi drăcie, țăcănitul ăsta de Rusescu amenințase la un moment dat că, dacă simte ceva necurat împotriva lui, vine cu o bombă și aruncă în aer școala întreagă. Așa că, nebunia continua. Și uite că acușica se făcea anul de când izbucnise tărăboiul. Mai toți ziceau că-i bullying, termen ușchit și la modă. Dar nu ar fi fost cu nimic greșit să i se spună și altfel, utilizându-se un cuvânt vechi, vechi de când lumea și urât, urât ca limba rusă.
