Niciodata nu m-am îndoit de puterea femeilor. Cred ca ele au, pe lânga o forta extraordinara, si multa tenacitate, vointa de luptatoare. Iar când se izbesc de greu se fortifica, exemplul dat de doamna Roosevelt în acest sens fiind foarte graitor. Ea zicea, facând o analogie, ca un ceai este cu atât mai intens, mai tare, cu cât apa în care este cufundat pliculetul este mai fierbinte. Asa se petrece si în cazul în care o femeie este nevoita sa treaca prin încercari extrem de dure, ea iese întarita din ele.
Cum toata viata este o experienta din care înveti mereu (daca vrei, bineînteles), nu încetez sa caut exemple care sa ma sustina moral în încercarea de a-mi depasi limitele. Asa am gasit, acum ceva timp (gratie unei vechi prietene care sta mai mult pe net, având si mai mult timp liber) un interviu acordat unei publicatii straine de o doamna, medic neurolog, care trecuse de 100 de ani. Un interviu pe care l-am recitit recent, mai precis chiar de ziua mea, pentru ca-mi place mult mesajul lui. Rita Levi-Montalcini, italianca de origine evreiasca, a luat Premiul Nobel în 1986 pentru cercetarile ei în domeniul neurologiei, si declara ca, la vârsta ei fabuloasa, creierul i-a ramas la fel de tânar ca la 20 de ani.
Ceea ce mi-as dori si eu enorm, de fiecare data gândindu-ma la asta când mai adaug niste ani. Savanta afirma ca, la om, numai trupul se zbârceste, ajunge sa îmbatrâneasca în chip inevitabil, în timp pe creierul nu cunoaste senilitatea. Chiar daca o multime de neuroni mor, altii le iau imediat locul, creierul uman fiind de o mare plasticitate. Numai ca exista un secret. Ca sa functioneze cât mai bine, el trebuie mentinut într-o stare de multumire si în activitate continua. Doamna Montalcini, de pilda, nu agreea aniversarile (nici mie nu-mi plac prea mult, în ideea ca imbatrânesc, dar ma bucura sa-mi vad prietenii lânga mine) nici nu voia sa auda de pensionare, pentru ca ea „distruge creierul”. Si când te gândesti câti alearga la noi dupa starea asta, de pensionar!
Ca sa-ti traiesti însa bine toti anii, spunea marea doamna a neurologiei, trebuie sa-ti stimulezi neuronii, sa-ti mentii vie curiozitatea, preocuparile, sa-ti cultivi pasiunile. Ea a facut acest lucru toata viata. S-a dedicat stiintei, a renuntat la ideea de a avea o familie, copii, pentru ca a fost fascinata de „jungla sistemului nervos” si a decis ca va urma drumul cercetarii. Întrebata daca boli îngrozitoare ca Alzheimerul, Parkinsonul si dementa senila se pot vindeca, ea nu a dat un raspuns categoric în acest sens, dar a spus ca ele vor fi tinute în frâu, întârziate, minimalizate. O speranta, deci.
Cel mai bun lucru pe care credea ca l-a facut în viata este ajutorul dat celorlalti, iar marele ei vis dintotdeauna se rezuma astfel: „sa reusim sa utilizam la maxim capacitatea de cunoastere a creierului nostru.” O mare idealista aceasta extraordinara femeie care ma inspira de câte ori mi-amintesc de ea. Pentru ca încerc si eu sa-mi mentin vie curiozitatea, dar si nemultumirea de mine, sa-mi cultiv pasiunile si sa cunosc cât mai mult din tot ce ma înconjoara. Si sa daruiesc apoi, sa împartasesc ceea ce am aflat, ce cred ca stiu. Este reteta mea de tinerete. Pe care o vad si o înteleg ca pe o stare.
