De sarbatori, când m-am bucurat de mai mult ragaz, de fapt mi l-am acordat, nefiind genul care se speteste cu treburi casnice, mi-am bagat capul în carti de toate felurile, si mai usurele, si mai serioase, ca sa-mi treaca placut timpul. Compensând lipsa mea de preocupare pentru bucatariseli, am citit, în schimb, “Intelectuali la cratita. Amintiri culinare si 50 de retete” si m-am delectat cu adevarat.
Pentru ca mi-am adus si eu aminte de frumoasele mese din familie, din perioada sarbatorilor, pe când traiau bunicii mei, adevarati pastratori ai traditiilor. Mama-mare si bunica dinspre tata pregateau tot soiul de bunatati, în care se aratau mari mestere, neîntrecute. Pe când eu, nevrednica lor urmasa, n-am avut niciodata îndemnarea, rabdarea sa dichisesc ceva de mâncare.
Eu sunt mereu grabita si fantezista, improvizez, îmi pun la treaba imaginatia, combin tot felul de chestii si uneori îmi mai ies niste antreuri, niste chestii care nu cer mare efort, dar care sunt gustoase. Mai fac si câte o friptura reusita, cu fructe puse în tava, mere, gutui, ananas, ma rog, nu prea am cu ce ma lauda totusi la acest capitol, asa ca am o mare admiratie pentru doamnele si domnii care chiar se pricep la culinarit.
Dar, citind cartea, nu retetele însirate acolo m-au atras, ci „sosul amintirilor”, despre care vorbeste Ioana Pârvulescu în prefata. Pentru ca m-am cufundat si eu în el, am coborât spre copilarie si adolescenta, prelungind povestile altora. Mi-am amintit turtele, „scutecele lui Isus”, pe care le facea mama-mare, pascutele, cozonacii, crema de zahar ars, ardeii umpluti, cu gust de vara, pe care ni-i servea de Craciun, sarmalutele mici, bine învalatucite, piftiile sticloase, apoi placinta de mere sau de dovleac a bunicii, preparatele ei din carne de porc, toba, în special, caltabosii, pe urma varza à la Cluj, chisca, borsurile si grozavele învârtite ale mamei Lucretia, soacra mea (atât de priceputa în multe lucruri, si buna de tot la suflet), gogosile, clatitele, maroanele si negresele mamei.
Din timpul studentiei tin minte niste prajiturici, pe care le facea o doamna cu care m-am împrietenit, la un moment dat, si care se numeau, atât de gratios, „gurite”. Întorcându-ma la cartea „Intelectuali la cratita…” am savurat o descriere a ajunului de Craciun apartinând Monicai Pilat, care spunea ca, în acea perioada, casa parinteasca se umplea de taina. Iar bunica ei o ruga sa mearga în vârful picioarelor si sa vorbeasca în taina, „pentru ca zgomotul putea speria aluatul pe care ea îl închinase si îl pusese la crescut într-un lighean acoperit cu servet gros si asezat pe taburet lânga soba”.
Minunata amintire, atît de duioasa, ca îmi si imaginez un aluat sensibil tare de tot, sperios, gingas. M-a napadit o mare de nostalgie citind cartea, pentru ca m-a dus cu gândul si la nefericita Aglaja Veteranyi, cea din jurnalul, scris cu multa candoare, numit „De ce fierbe copilul îm mamaliga”. Dar despre asta, si multe alte gusturi, mirosuri din „sosul amintirilor”, pe data viitoare.
