Sunt absolut de acord cu ceea ce scrie Liviu Ioan Stoiciu despre revistele de cultură, el afirmând că viaţa noastră literară are actualitate publică datorită acestora. Dar revistele respective fac mai mult, de fapt, ele reflectă manifestări diverse, evenimente culturale, comentându-le, asigură mişcarea ideilor, schimbul de opinii, evaluarea critică profesionistă, dând contur identităţilor creative.
Din păcate, multe dintre acestea apar în cele mai precare condiţii materiale. Nu este şi cazul, din fericire, al revistei băcăuane “Ateneu”, care -şi va sărbători curând, în luna august, semicentenarul. Cenzura financiară este, din păcate, una reală, ea apăsând asupra publicaţiilor de acest gen, care se luptă mereu cu dificultăţile.
Iar despre o nouă lege a sponsorizării, una favorabilă culturii, nici nu poate fi vorba, aceasta fiind amânată sine die. Pentru că, mereu, Ministerul Finanţelor tot pune piedici, menţinându-se pe poziţii, cerând adică impozitarea, cu asupra de măsură, a posibililor sponsori.
Partea luminoasă din mine, spre care stau mai tot timpul aplecată, îmi spune că lucrurile se vor rezolva, totuşi, şi că vor apărea noi legi pentru apărarea culturii scrise. Spun asta şi fiindcă ştiu că se dau bătălii în sensul acesta şi că profesioniştii din cultură nu se lasă cu una cu două. Să cred în lucruri bune şi frumoase e micul meu romantism, pe care mi-l cultiv cu încăpăţânare. Şi-mi caut confirmări, îmi doresc să întâlnesc oameni cu o gândire asemănătoare, pentru că asta mă fortifică. Şi, uneori, am cele mai plăcute surprize.
Astfel, m-am întâlnit în multe dintre convingerile mele cu un cunoscut jurnalist italian, Claudio Magris, căruia i s-a decernat, recent, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest din Timişoara. I-am citit, desigur, într-o revistă de cultură, în „Orizont”, discursul de recepţie, şi mi-au plăcut mult apropierile pe care le face între jurnalism şi literatură. El spune că un ziar continuă să fie un important spaţiu de formare pentru un scriitor (asta e o încurajare pentru tinerii care vor să devină scriitori), pentru că îl învaţă să perceapă lumea cu umilinţă şi să nu cadă pradă ramificaţiilor sale tentaculare, să dialogheze cu ceilalţi. Îmi mai place cum vorbeşte despre un ziar de hârtie, „care se poate lua în mână, mototoli, mirosi”.
Ai, adică, o relaţie directă cu el, personală. Asta nu înseamnă că neagă importanţa noilor publicaţii digitale, care presupun însă o transformare, noi limbaje, noi sintaxe, o reconfigurare a lumii. Şi atrage atenţia că excesul de informaţie poate deveni, în fapt, o dezinformare, „un zgomot asurzitor în care nu se mai distinge nimic”. Şi subliniază paradoxul că, într-o epocă în care putem beneficia de informare globală în direct (având la îndemână tehnologii tot mai sofisticate) „nu se ştiu mai multe despre lume decât în trecut”.
Culmea este că ignoranţa creşte, în ciuda accesului atât de uşor la orice informaţie. Desigur, aici nu este loc de nostalgii după trecut, pentru că ele ar fi inutile, false.Viaţa e schimbare, o ştim, trebuie să ne adaptăm ca să trăim în prezent. Mai zice apoi experimentatul gazetar de la „Corriere della Sera” că o altă apropiere importantă dintre literatură şi jurnalism stă în faptul că literatura înseamnă ştiinţa de a te pune în pielea altora, capacitatea autorului de a-şi asculta personajele şi de a le face să trăiască cum vor şi cum trebuie, nu impunându-le propriile idei. Apropo de idei, iată una foarte frumoasă, cu care Claudio Magris îşi încheie discursul: „A te pune în pielea celuilalt este o poruncă a carităţii: este sarea literaturii, a democraţiei şi a jurnalismului autentic”. Dintotdeauna, şi eu am crezut, şi mai cred asta.
Deşi trăim într-o lume tot mai feroce, în care sentimentul compătimirii aproapelui, a carităţii, se pare că a dispărut. Triumfă, în schimb, egoismul atroce şi indiferenţa.
