Sunt unii filosofi care sustin ca societatea noastra va arata în viitor ca o societate medievala- barbarie în jur, si în mijloc oaze de cultura. Cine va dori sa le caute, sa se bucure de ele, le va gasi. De fapt, asa se întâmpla si acum, putini fiind aceia care merg la evenimente culturale, la festivaluri, concerte, gale, la expozitii, si tot un numar mic de oameni simt o reala bucurie când pun mâna pe o carte buna si o citesc cu interes si placere.
Una din cartile care se recomanda de la sine, pentru ca-l are autor pe Umberto Eco, un meserias de elita al scrisului, deosebit de inventiv, de o inteligenta sclipitoare, jucaus, ironic, savuros, într-un cuvânt, a aparut recent la Editura Polirom si merita toata atentia cititorilor. Ea se numeste „Numarul zero”, si are drept motto o propozitie de E.M. Forster, Only Connect! În traducere: „Numai sa fi vazut legaturile.”
Subiectul este unul din lumea presei, numarul zero însemnând o editie de proba, care apare înaintea unei publicatii nou lansate. Iar în romanul lui Umberto Eco, acest numar de ziar, proprietate a unui individ dubios, Vimercate, e planuit cu un singur scop, cel al santajului imund, al manipularii grosolane. Un ziar conceput din start nu ca un mijloc de informare, ci ca o arma, un instrument de atingere a unor scopuri veroase.
Mizerabila fituica (în care s-ar practica intimidarea adversarului, proferarea de amenintari) a lui Vimercate se numeste „Mâine” si este condusa de un ins viclean, uns cu toate alifiile, în stare de orice mârsavie. Simei este numele lui, si daca nu ar fi odios, în lipsa lui totala de scrupule, ar fi comic, fiindca nu stie sa scrie, habar nu are de gazetarie, dar da pretioase indicatii redactorilor. Fiindca, de fapt, el se pricepe la masinatiuni, la fel de fel de manevre de culise, mizând pe psihologia comuna a unui public „lacom de bârfe si de dezvaluiri cu privire la diferite forme de dezordine”.
E un mare smecher priceput la sforarii acest director de ziar care pune la cale scenarii senzationale, arunca perdele de fum, pune în circulatie minciuni sfruntate, ca un speculator de duzina, si se bizuie, cu extrema abilitate, cu viclenie, pe colaborarea unor insi din „servicii”. Lui i se potriveste perfect una din frazele sarcastice din carte, atribuite unui dirijor cu limba ascutita: „În genul lui, x e un zeu. Numai ca x e un gen de cacat”. Iata si o alta mostra de sarcasm în stilul lui Eco:
„Ratatii, ca si autodidactii, au întotodeauna cunostinte mai vaste decât învingatorii, daca vrei sa învingi trebuie sa stii un singur lucru si sa nu pierzi timp ca sa le afli pe toate, placerea eruditiei e rezervata ratatilor. Cu cât stie cineva mai multe, cu atât înseamna ca lucrurile nu prea i-au iesit cum trebuie.” În fine, nu mi-am propus sa fac o cronica de carte, ci doar sa semnalez o aparitie foarte interesanta, un roman despre uriasa mistificare din lumea în care traim. Închei tot cu un citat (si la Umberto Eco citatele, aluziile livresti sunt la tot pasul si fac deliciul lecturii), în care veti recunoaste lucruri stiute: …„traficul se desfasoara en plein air, ca în picturile impresionistilor: coruptie autorizata, mafiotul în mod oficial în parlament, evazionistul la guvern, iar la ocna numai gainarii albanezi. Oamenii cumsecade vor continua sa-i voteze pe raufacatori pentru ca nu vor crede ce spune BBC-ul…, pentru ca se uita nesmintiti la niste porcarii”.
Viata e suportabila, nu trebuie decât sa te multumesti cu ea, mai spune personajul naratorului, Colonna. „Sa te imaginezi într-o tara (din Lumea a Treia) unde ar fi perfect sa traiesti ca si cum totul ar fi Copacabana/ femeia-i regina/ femeia-i suverana. Suprema ironie!
