Crinii înfloriti (acum, deja s-au ofilit), teii cu parfumul lor ametitor îmi amintesc mereu de vremea vacantei mari, pe care o simt interior, chiar daca nu ma mai pot bucura de ea. În adâncul meu, însa, am ramas aceeasi adolescenta visatoare, cu gândul calatorind în departari. Si care se bucura, copilareste, de tot ce e frumos si… gustos. Acum, de pilda e timpul cireselor. Ma duc în piata si ma uit la gramezile mari de pe tarabe, ca sa-mi aleg cu grija mica mea „prada”, kilogramul de fructe pe care-l iau acasa, unde savurez dulceata racoroasa a minunatelor mici globulete fragede, de un rosu lucitor. Mi-amintesc de copilarie, când îmi faceam cercei din cirese. Iar alteori fredonez cântecul celebru al lui Yves Montand, Le temps des cerises. În care era vorba si despre o rana din dragoste, chagrin d’amour. Si am, în colectia mea de filme înregistrate, unul care arunca o privire asupra scurtei povesti de dragoste (nascute pe platourile de filmare) dintre Yves si Marilyn Monroe. O aventura pe care Yves avea sa o regrete foarte mult, si care a facut-o sa sufere enorm pe Simone Signoret, sotia lui. Filmul se numeste „Marilyn, înregistrari secrete” (un documentar, asadar) si în el apar toti trei, în momente tulburatoare si într-un dramatic triunghi amoros. I-am privit cu o imensa nostalgie, pentru ca mi-au fost foarte dragi, pretuindu-le talentul si farmecul. De fapt, îmi sunt dragi si acum, ei fiind nemuritori. Ma uitam la film (este o imagine încântatoare acolo, cu Marilyn într-o rochie alba cu cirese, neavând nimic pe dedesubt) si ma gândeam la ce s-a petrecut atunci, cum de Yves, care o iubea cu adevarat pe superba lui Simone, o actrita extraordinara si o femeie de rasa, a tradat-o, totusi, cu buna lor prietena americana. În cele din urma, înclin sa-i dau dreptate lui Simone Signoret însasi, care, cu diplomatie si întelepciune (în ciuda durerii sfâsietoare, pe care nici macar nu a ascuns-o) a spus ca era imposibil sa-i rezisti lui Marilyn. Aceasta se purta ca un copil rasfatat, ca o mica zeitate capricioasa, dar transmitea, în acelasi timp, un acut sentiment de vulnerabilitate. Asa încât, cei din jurul ei simteau nevoia sa o protejeze. O fosta profesoara de drama a divei, actrita de origine engleza Constance Collier, vorbea în cei mai admirativi termeni despre luminozitatea prezentei lui Marilyn, despre inteligenta sclipitoare si harul ei fragil si subtil. „E ca o pasare colibri în zbor, numai un aparat fotografic ar putea surprinde poezia acelui zbor”. Dar cel care a înteles-o în profunzime a fost nimeni altul decât Truman Capote, scriitorul excentric, teribilist, caruia îi placea sa scandalizeze mondena lume new-yorkeza. El a vazut-o asa cum era dincolo de masca purtata în societate, dincolo de simbolul sexual pe care-l reprezenta, de mitolgia fabricata de uzina de vise de la Hollywood. Ca pe o fiinta foarte, foarte timida si speriata. Dar si foarte desteapta. „Oamenii o luau peste picior, crezând ca e o blonda prostuta. Dar ea era foarte perspicace. N-o puteau prosti prea multi, desi ei îsi închipuiau ca o prostesc tot timpul. Însa, stii, din punct de vedere emotional, era asemeni unei fetite de unsprezece ani”. Si cum sa rezisti unei astfel de „fetite”, cum sa nu cazi prada farmecului ei atât de vulnerabil si de invadator? Nici Montand, nici altii nu au rezistat, pe buna dreptate. Apropo de imaginea seducatoare a lui Marilyn, care poarta în ea ceva varatic, tineresc, proaspat, vital, chiar zilele trecute, când eram mai mohorâta, încercata de niste gânduri negre (din pricina unei delicate situatii din familie) i-am zarit un poster într-un supermarket. Era într-o rochie rosu-rubiniu (ca o cireasa stralucitoare), cu un ruj la fel, teribil de senzuala si fermecatoare. Brusc, privind-o, mi-am schimbat în bine starea de spirit.
Carmen Mihalache
Bricolaje / Ca o pasare colibri în zbor
