Am nevoie mereu de noutăți care să-mi satisfacă marea mea curiozitate în materie de arte, dar și de viață pur și simplu. Îmi scapă destule, fiindcă e imposibil să ții pasul cu avalanșa de producții, evenimente, apariții de carte, dar și asta face parte din plăcerea mea, faptul că selectez ce vreau, că sunt stăpână pe alegerile mele. Care au multe motivații și nu sunt întotdeauna din teritoriul artei înalte, pentru că nu-mi displace nici zona de divertisment, care mă relaxează. Și, oricum, nu suport snobii și pe cei cu aere de superioritate intelectuală. Nu am scăpat ocazia, așadar, să văd filmul „Pamela, o poveste de dragoste”, despre care aflasem că are calitatea sincerității, a autenticității, și chiar așa este. Pamela Anderson, care nu m-a interesat niciodată, dar despre care știam cine este și ce serial a făcut-o cunoscută ca sex symbol, mi s-a părut o persoană foarte directă și simpatică acum, la 55 de ani, când și-a făcut publică autobiografia. Blonda considerată prostuță, cu minte de bibilică, și ăsta e un clișeu foarte des folosit, și uite că s-a uzat!, s-a trezit la realitate. Pentru că blondele se mai și deșteaptă, adică devin conștiente de multe lucruri, de felul în care s-au lăsat exploatate de industria cinematografică, de sistemul de fabricat vedete de la Hollywood, dar și de bărbații din viața lor, și vor să-ți ia soarta în mâini. Sfidează valorile patriarhale și misogine, refuză încadrarea într-un tipar și își fac propriile alegeri. Pamela Anderson a avut curajul să se apuce serios de treabă, s-a înhămat la o muncă dură în timpul repetițiilor la musicalul „Chicago”, încântată de coregrafia lui Bob Fosse (genialul regizor, actor, dansator, coregraf, care a părăsit scena lumii în 1987) și a avut un debut mai mult decât onorabil pe Broadway.
Am văzut că sunt unii care o compară cu Marilyn Monroe, ceea ce mi se pare cam mult, chiar deplasat. Da, amândouă au început prin a fi modele Playboy și au fost categorisite, cu mult cinism, drept „blonde stupide”. Chestie foarte nedreaptă, pentru că cele două, și nu numai ele, au fost victime ale unui sistem. Însă Monroe a fost o actriță adevărată și a strălucit în câteva filme, făcute de mari regizori și având distribuții valoroase. A jucat în „Unora le place jazz-ul”, „Râul fără întoarcere”, „Șapte ani de căsnicie”, „Inadaptații”, am dat titlurile cele mai bune. Billy Wilder, Otto Preminger, Jean Negulesco și John Hudson au fost regizorii care i-au încredințat roluri, iar câțiva dintre actorii parteneri de platou au fost Tony Curtis, Jack Lemmon, Laurence Olivier, Clark Gable, Robert Mitchum, Montgomery Clift, Yves Montand
Avea un teribil sex-appeal și nu era deloc vulgară. Dimpotrivă, era amuzantă, nostimă, absolut adorabilă în numerele ei muzicale, cum este cea faimoasă din „Some like it hot” (Sugar a ei este de neuitat!) și cea în care cântă o compoziție a celebrului compozitor de pe Broadway Cole Porter, „My heart belongs to daddy”, îmbrăcată într-un pulover gros într-o nuanță de violet și cu dresuri negre. Nebunatică și senzuală la culme! A fost măritată cu scriitorul Arthur Miller și a trăit lângă el o perioadă în care a citit mult, și nu fleacuri, fiind atrasă de scriitori dificili, problematici, ca Dostoievski. Era perfecționistă, ambițioasă, și a urmat cursuri de actorie, iar cel mai important lucru este că a ajuns, la acea vreme, prima femeie proprietară de casă de producție. Blondă și cu minte de păsărică este clar un stereotip, un clișeu expirat, mai ales că, de cele mai multe ori, este vorba despre false blonde. Care au demonstrat că sunt inteligente, instruite, preluând controlul propriei vieți și a profesiei lor.
