Inainte vreme, acum vreo patru-cinci decenii, lumea de la tara se inghesuia sa ajunga la oras, sa-si gaseasca de lucru pe acolo, lasând satul pe locul secund. Multi au devenit, cu timpul, oraseni cu acte in regula, chiar si parintii nostri, multumiti fiind de perspectivele pe care ti le oferea orasul.
Era normal, la ce avânt luase industria sub comunisti…Sa-ti fi spus cineva pe-atunci „bai, tarane” era o ofensa peste care nu puteai trece. Dupa ’89, insa, mai toti au inceput sa caute cu disperare aromele copilariei de la sate, lumea simpla a taranului, obiceiurile de demult, ingropate in uitare, apreciind cu nesat frunzele de ceapa de prin straturile amenajate in dosul gradinii, merele dulci de Sf. Ilie, perjele atârnând greu pe ramurile aplecate spre pamânt de rodul toamnei, soricul de pe porcul proaspat pârlit si câte si mai câte bunatati…
Cei mai multi s-au retras „natural” la casele lor parasite cu decenii in urma. Insa, orasenii get-beget au transferat peste noapte luxul de la bloc in… vila de la tara, adaugând chiar la oferta si o mica livada, câteva rânduri de vita de vie, oarece oratanii care sa le serveasca oul proaspat de dimineata si eventual caprita care sa le asigure laptele integral la fiecare masa.
Cei care au apucat sa se mai si „scoleasca” putin in viata de-afara tot la tara trag, acum. Ba mai mult, platesc si bani pentru a avea la mâna o diploma de fermier. Ceea ce pentru mine este de-a dreptul incântator. Sa stiu ca pamântul va fi lucrat, animalele inmultite si livezile reinfiintate. Nu toti s-ar fi putut face avocati, contabili sau profesori. Ca sa nu mai spun ca multi dintre absolventii de facultati „slujesc” tot in strainatate, mai ales prin Anglia, de când s-au imputit treburile pe la italieni sau spanioli. Si-acum vin si intreb: se mai supara cineva daca-l strig „bai, tarane”?
