„Leo Butnaru este povestea noastră cea frumoasă de dincoace și de dincolo de Prut, lacrima noastră cea minunată care zâmbește, simultan și cu speranță, către două boabe dumnezeiești de rouă care-și plâng risipirile. Încălecat ca Făt-Frumos-din-Lacrimi-de-Dor pe iluzia noastră cea mare, pe care numai Don Quijote ar mai putea-o struni și doar celălalt mare inocent al lumii, Mîșkin, ar mai putea-o înțelege, el umblă prin lume cu metafora la butonieră, ca un apostol care vestește mereu orizonturi de așteptare optimiste. Pe oriunde-și aruncă ochii peste Prut, pe oricare mal ar fi, el zămislește mereu, cu sufletul său doldora de iubire, punți pe care nicio preaotrăvită Mumă-a-Tuturor-Pădurilor-Lumii nu le-ar putea clinti. Prinț al voroavei înnobilate la marile curțile domnești ale spiritului, Leo Butnaru aduce mereu către noi mirosul cel tulburător de otavă al verbului și farmecul unor șoapte în care locuiesc admirabile mirări.”
Asta am scris, între altele, despre Leo Butnaru. Cel căruia îi spun când Prinț, când Lord, când Confrate, așa cum mă alintă și el. Am citit recent, într-un fel de premieră, un minunat eseu pe care dragul meu foarte drag Leo l-a zămislit despre miraculosul fenomen al AVANGARDEI. Veți avea și Dumneavoastră, în curând, acces la acest text integral, ca parte a unui eveniment național de excepție.
„În ce mă privește, zice scriitorul Leo Butnaru, sunt dintre cei care îi compătimesc pe nefamiliarizații cu avangardismul, dar care, din solidaritatea prostiei, primitivismului, provincialismului (aproape… colective), crâcnesc, uneori – până la spume la gură, contra avangardei, ca suflu reformator, reînnoitor, de sanitație în literatură, estetică, cultură, gândire în general. Pentru că de la avangardă generațiile prezente, dar și cele viitoare mai au a face școală. Întru – de ce nu? – mereu necesara răscoală contra anchilozării, clișeizării, ba chiar a ceea ce se numește, uneori, azi, «moartea literaturii». Cutezanța avangardistă e cea mai eficientă în combaterea absurdității filate din ignoranță, suficiență de sine, iluzie de mărire și glorie perpetuă. Iar pentru oponenții lor, avangardiștii mai lansaseră un manifest, în 1913: «Duceți-vă dracului!» Da, erau timpuri dure, de naștere a avangardismului”.
Ce-ați zice despre un avangardism românesc al clipei actuale? Un avangardism în care acest „Duceți-vă dracului!” adresat politicienilor să fie punctul de plecare al unei renașteri a moralei naționale? Avangardismul literar și cel al artei au fost/ sunt purtătoare de sănătate socială. Există avangardism și în știință, filosofie, religie, management etc. Formele de manifestare ale avangardismului politic pot fi surprinzătoare. Să ne amintim doar de filosofia nonviolenței lui Mahatma Gandhi, cea care a influențat, printre altele, seisme sociale pozitive zămislite de Martin Luther King sau prin revoluția de catifea din Cehoslovacia. Protestul național din 10 august a.c. ar putea fi înscris într-un discurs al avangardei noastre civice. Un protest care, în pofida a ceea ce cred unii, nu a fost doar împotriva unui partid, a unei instituții, ci împotriva unui sistem politic atins de cancer, a unor instituții care cred că menirea lor o constituie apărarea prin mijloace violente a imposturii. Spiritul civic românesc poate nuanța fericit acest mereu avangardist și sublim „Duceți-vă dracului!”
