După ce-am trăit atâta timp într-o ordine şi o unanimitate impuse, când nu-ţi era permisă opinia personală, acum am trecut la vacarmul de voci ininteligibil şi la încălcarea, într-o veselie, a tuturor regulilor. Pentru mine e clar că, renunţând la ceva, nu suntem, în schimb, capabili de a găsi un punct de echilibru şi sărim dintr-o extremă în alta.
O astfel de extremă este, de pildă, balamucul cauzat de examenele şcolare. Şi în alte ţări se dă bacalureatul, de pildă, dar n-am văzut nicăieri, în presa străină, tonul isteric al ziarelor de la noi. Chiar dacă şi prin alte părţi ale lumii se comentează acest examen important, socotit fiind ca unul de maturitate. Urmează apoi scandalurile cu repartiţia la licee, în fine, nici nu s-a terminat perioada cu şocantele imagini cu profesoare ce ascund mita în lenjeria intimă, că avem parte de alte dandanale. Pe care nu mă obosesc să le înşirui aici, că ne-am săturat să tot vorbim despre corupţia din sistemul de învăţământ, de fapt, despre corupţia endemică din societatea noastră.
Ceea ce nu înţeleg eu este perpetuarea în eroare, furatul propriei căciuli, autoîmpiedecarea. De ce nu se iau măsuri adecvate atunci când sunt descoperite punctele slabe, greşelile din programe? Că modele, politici educaţionale bune se găsesc prin alte părţi şi am putea să ne inspirăm din ele. Şi apoi, de unde obsesia asta cu rata mare de promovabilitate la bac? Nici liceul şi nici bacalaureatul nu sunt obligatorii. De ce este nevoie de atâţia „diplomaţi”? Dar întrebările sunt mult mai multe.
Până când nu vom avea oameni bine pregătiţi în sistem, cu vocaţie pedagogică, cinstiţi, şi nu dascăli care copie şi ei la examene, depăşiţi în mod penibil de subiecte, şi cât timp vor fi miniştri incompetenţi, directori proptiţi pe criterii politice, falşi doctori în nu ştiu ce ştiinţe, cumetrii de interese, în fine, lista e mult mai lungă, învăţământul nostru va rămâne unul bolnav.
Mult clamata (că dorită în mod real nu cred că este) reformă din învăţământ, salvatoare, autentică se amână.
