Cât de deznădăjduit poate fi un părinte al cărui copil e diagnosticat cu o boală caracterizată prin deficiențe neuromotorii? Nu poate fi descrisă durerea lui, nici măsurată. Odată cu diagnosticul vin întrebările: Ce să facă? Unde să se ducă? Cine i-ar putea ajuta copilul?
Au trecut trei decenii de la schimbarea regimului, dar România nu a făcut progrese semnificative în privința numărului unităților de recuperare pediatrică și a dotărilor acestora. În județul nostru există doar două centre destinate recuperării copiilor cu dizabilități care sunt administrate și finanțate de către stat: unul în Bacău și altul în Onești.
Situația bolnavilor din mediul rural e și mai dramatică, în majoritatea localităților accesul la terapie fiind zero. Dacă așa arată lucrurile acum, imaginați-vă cât de greu era în anii ’90, când autoritățile erau preocupate mai mult de îmbunătățirea condițiilor din orfelinate și aproape deloc de problemele copiilor crescuți în familie.
Pentru că statul era absent din această ecuație, o mamă care a cunoscut suferința a decis să înființeze o asociație și un centru pentru copiii cu handicap neuromotor, astfel încât micii bolnavi și părinții lor să nu mai treacă prin coșmarul trăit de ea. Un centru în care să fie ascultați cu răbdare, cu dragoste, să fie încurajați și să primească ajutor specializat. L-a numit „Daniel”.
„Înțelepciunea vieții e simplă. Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine ca înainte”, afirma istoricul Nicolae Iorga. Prin dăruirea și efortul lor, specialiștii din Centrul „Daniel” au făcut ca lumea să devină un loc mai bun. Să sperăm că și guvernul, care se înnoiește din patru în patru ani și tot din patru în patru ani schimbă strategia în domeniu, va face ceva pentru ca organizațiile neguvernamentale să se concentreze pe realizarea serviciilor sociale, medicale, educaționale, și nu pe aducerea banilor din afară.
