Marturisit sau nu, dascalul de româna viseaza la prelungirea destinului profesional prin odrasla sa. Giorge Pascu (1 dec. 1882, Bacau – 16 apr. 1951, Zlatna, jud. Alba) ar trebui sa se considere, acolo unde este, de trei ori multumit: fiica, nepoata si stranepoata sunt filologe, slujind limba si literatura româna cu rara abnegatie. (Ultima dintre ele, specializata în limbi straine, a cochetat si cu ziaristica.)
Dictionarul filologilor români (1978) ne informeaza ca Giorge Pascu a fost lingvist si istoric literar, produsul Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi. Discipol mult apreciat al lui Al. Philippide, si-a luat doctoratul în Litere sub conducerea acestuia, tratând „Despre cimilituri“ (doua volume – 1909 si 1911 -, la Iasi si Bucuresti). A fost directorul Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi, iar apoi primul profesor de istoria literaturii române.
A fondat „Revista critica“, a scris despre cronicari îndeosebi, iar pe linie strict lingvistica, este autorul lucrarii „Sufixele românesti“ (1916), citata în toate ocaziile când cineva abordeaza tema formarii cuvintelor în limba româna.
În urma cu câtiva ani, cercetând volumele „Dascali mureseni“, am descoperit medalionul profesoarei Corina Tîrnaveanu, de la Colegiul National „Al. Papiu-Ilarian“ din Târgu-Mures, fiica lui Giorge Pascu. Când am avut bucuria de a o contacta telefonic – dupa numeroase investigatii -, am considerat întâmplarea ca un dar divin. De atunci am vizitat-o de 4-5 ori, într-un apartament care pastreaza cu sfintenie arhiva filologului din secolul trecut. Am consultat acolo manuscrise, colectii de reviste, lucrari cu însemnarile lui Giorge Pascu, corespondenta, fotografii etc. Din acestea au rezultat comunicari stiintifice prezentate la conferintele Universitatii „Petru Maior“ din Târgu-Mures, iar acum pregatim împreuna un volum omagial.
Corina Tîrnaveanu este un bun pazitor al limbii române corecte. Discutiile telefonice sau cele de la masa de lucru erau întrerupte de digresiuni filologice, venite de la un demn urmas al marelui carturar. Iata câteva dintre ofurile datatoare de neliniste, pe care ma ruga de fiecare data sa le fac publice:
„- De ce si coperti? Dupa ce ne-am obisnuit cu pluralul coperte (DOOM1 – 1982), aflam ca se poate spune si asa, si asa… Când îi auzi pe cei doi e, simti o mare bucurie. De ce ne-a fost luata în 2005?
– Risipim cuvinte: «Plicul a fost trimis de catre Ionica». Ce mai cauta acel catre? E mai pompos, nu?
– Ma calca pe nervi absenta lui pe în fata pronumelui relativ de acuzativ: «Rezultatul care vi l-am comunicat…» Una-i pe care – complement direct, indirect sau circumstantial – si alta-i care, subiect!
– Nu e normal sa pui mereu numele de familie în fata, ca la strigarea catalogului, dupa cum nu e normal sa pui la toate cuvintele accentul pe prima silaba.
– La «Papiu», o scoala foarte buna, am reusit nu numai sa formam, dar sa si mentinem acel front comun pentru cultivarea limbii: profesoara de matematica, de exemplu, încercuia greseala de ortografie din lucrarea elevului, fara sa-i scada nota, dupa care mi-o comunica mie. Faceam o lectie speciala numai cu erorile din lucrarile semnalate la alte discipline. La început o colega – de chimie parca – îi cerea liceanului: «Scrie s-a despartit!» «Nu asa, draga, ca iese altceva. Lasa-ma pe mine sa-i explic, la ora de româna.»
– Sa stiti ca literatura am uitat-o în buna parte, dar limba româna nu!“
Spre onoarea Domniei Sale!
