Am reţinut şi comentat de-a lungul anilor declaraţiile şi opiniile unor parlamentari şi miniştri, care au făcut istorie la timpul lor. Grosul lor era înregimentat în partidul de guvernământ, în Parlament. Unele au strârnit hazul, însă altele au fost suficient de grave pentru a fi acoperite sau contrazise de conducerile partidelor din care făceau parte, altele, însă, au devenit substanţa unor OUG sau chiar legi.
M-am gândit că am auzit şi am văzut destul, astfel că odată cu schimbarea guvernului şi instalarea altuia la Palatul Victoria, asemenea „dume”, „perle” să dispară din vocabularul unor demnitari, mai ales că sunt urmaşii unor străluciţi intelectuali ai ţării, care au rămas în istorie ca importanţi bărbaţi ai naţiei.
Nu mică mi-a fost surpriza să constat că aşteptările mi-au fost înşelate încă de la trecerea miniştrilor propuşi prin comisiile de specialitate ale legislativului, altele s-au acumulat pe parcursul actului de guvernare. Cel puţin şase miniştri vor rămâne în anale cu spusele lor, unele au făcut deliciul publicului, altele sunt grave şi îngrijorătoare ca sens şi finalitate. Ultima, şi cea mai gravă, mi se pare declaraţia ministrului demis şi renominalizat la Finanţe, cum că sănătatea şi învăţământul nu mai sunt prioritatea zero în România.
Şi, atunci, care sunt priorităţile, l-aş întreba pe distinsul ministru, în condiţiile în care analfabetismul funcţional face ravagii, iar sănătatea populaţiei şi speranţa de viaţă ne clasifică pe ultimele locuri în Europa. De aceste două domenii, de nivelul şi calitatea lor, depinde existenţa României ca stat. Toate celelalte componente ale vieţii sociale şi economice depind de vitalitatea, inteligenţa şi cultura membrilor unei comunităţi. Cred că respectivul ministru are datoria să se explice sau să-şi ceară scuze poporului din care provine şi pe care, vremelnic, îl conduce.
